Preambul de seminar: Apropiere și individualitate în relațiile de cuplu

Au rămas privindu-se unul pe altul. Întrebarea plutea între ei: „Oare când am încetat să ne mai distrăm unul cu celălalt?” Nu au reușit să răspundă. Își aduc aminte că era o vreme când abia așteptau să adoarmă copiii ca să profite de acel timp doar pentru ei. Își aduc aminte că erau în stare să stea zile întregi în casă, fără a fi nevoie de nicio distracție exterioară, și aveau de ce râde și cu ce se distra de dimineață până seara. Se aveau unul pe celălalt. Dar când s-au terminat astea, nu își mai aduc aminte. Da, s-au întâmplat multe, grele, însă trecerea spre starea aceea de a fi străini a fost atât de insesizabilă, încât nu și-au dat seama de ea. „Am crezut că ești acolo… nu m-am mai gândit la tine… M-am centrat pe greutățile pe care le aveam cu serviciul, pe jonglatul prin programul încărcat, încât să le fac pe toate… Chiar nu m-am mai gândit la tine, la noi…”

Stau pe scaune, în fața mea, într-o ultimă tentativă de a preîntâmpina divorțul. Ce s-a întâmplat a fost grav și nu poate fi depășit altfel… Doar dacă poate fi totuși depășit.

***

Se ajunge și aici în căsnicie. Cam ca la toate lucrurile grave, rele, trăim senzația aceea de derealizare. Da, am mai auzit la unii, la alții, poate chiar apropiați. Însă, când realmente ajungem aici, o perioadă suntem scufundați într-o stranie stare de ireal. „Lucrul acesta nu mi se poate întâmpla mie.” Mai încolo, încep întrebările. Cum am ajuns aici? Spuneam că noi „vom avea grijă”, sau că „avem resurse pentru toată viața!”. Și e adevărat. Resursele sunt acolo. Doar că am uitat să le accesăm, pentru că am uitat de celălalt, am uitat de „Noi”.

Dar e obligatoriu să ajungem aici? Specialiștii spun că există momente de criză profundă ale căsniciei (pe parcursul unei căsnicii de lungă durată, care are timp să treacă prin toate etapele, se va trece prin minimum patru mari crize ale relației). Deci greutățile apar la toată lumea. Întrebarea e cât de mari vor fi daunele și dacă există vreo posibilitate nu neapărat să le eviți, cât să le depășești cu grație, într-o înțelegere mai adâncă a vieții. Și dacă poți face ceva spre a te pregăti pentru întâmpinarea lor. Pentru că nu o dată am auzit de la cei care vin la consilierea de cuplu în situații de criză că „nu ne-a învățat nimeni”.

Dacă ar fi să delimitez un spațiu al activităților de grup pe care le desfășor în cadrul seminariilor „Căsătorie cu Sens”, aș spune că ele se adresează tocmai perioadelor din afara crizelor. Perioadele de relativă liniște, în care pare că „nu sunt probleme majore”, dar „sigur, ne mai certăm și noi și mai ales ce tare mă deranjează că uită să anunțe că întârzie, iar eu îl aștept cu masa, dar știu, astea sunt normale”. Perioadele de acalmie când, preocupați de sarcinile corespunzătoare rolurilor mai presante – serviciu, copii, școală – dacă nu suntem atenți, ajungem încet, pe nesimțite, să uităm de „noi”. Momentele de pace, în care poți „învăța”, în așa fel încât să nu fie nevoie să spui „nu m-a învățat nimeni”.

Aceste seminarii sunt pentru participanți sesiuni de conștientizare a momentului la care  se află pe drumul propriei căsnicii. Sunt sesiuni de updatare. Sesiuni de reamintire a motivelor pentru care s-au căsătorit. Sunt prilejuri de a vedea că nu sunt „singurii” care trec prin ce trec. Sunt seminarii de restart. Desfășurate într-un mediu securizat și cald, în grupuri mici, întâlnirile noastre devin prilej de reafirmare a angajamentului față de persoana cu care ne-am căsătorit, de căsnincie, de iubire.

Iar în această lună, un nou seminar pentru persoane căsătorite: