Există dezvoltare personală pentru creștin?

Iisus Sinai

Felul în care ne raportăm la Dumnezeu ne influențează viziunea asupra vieții, modul în care trăim și pe cel în care luăm decizii. Atunci când anumite aspecte ale vieții noastre sunt în contradicție cu credința religioasă putem experimenta stări de îndoială, de frică, de vinovăție exagerată sau de inadecvare.

Religia și spiritualitatea alcătuiesc un tărâm sacru al ființei noastre în care specialiștii din domeniul psi- mai degrabă se feresc să pășească, declinându-și cu onestitate autoritatea (dar neaccesând o resursă esențială a persoanei pe care o au în față), în vreme ce mulți pseudo-învățători și guru nu se sfiesc să ducă în derizoriu o parte atât de importantă a omului aflat în căutare și să atenteze la integritatea lui spirituală, prin practici și credințe lipsite de substanță cu adevărat spirituală. Când lucrezi cu omul e nevoie să cunoști această latură a ființei sale pentru a-l putea ajuta să-și folosească toate resursele pe care le are, dar în același timp ai nevoie să păstrezi o reverență în fața tainei care se află înaintea ta.

În comunitatea științifică se face diferență între religie și spiritualitate, delimitându-se religia ca sistem de credințe referitoare la încrederea și raportarea omului la o putere superioară, organizată de obicei și instituțional, având diverse învățături și îndatoriri, în vreme ce spiritualitatea poate cuprinde religia, (omul putând să-și exprime spiritualitatea și prin religie), însă e legată mai curând de un sens mai larg al comuniunii acestuia cu natura, cu universul și chiar cu o putere superioară, dar nu neapărat.

Deși peste 80 % dintre români se declară creștin-ortodocși, și alte câteva procente se declară creștini de alte confesiuni, la nivel de trăire a asumată a credinței probabil că procentul este mult mai scăzut. Aceasta poate fi parte din explicația proliferării diverselor tipuri de pseudo-spiritualități subsumate conceptului New Age.

Nu-mi propun să fac aici o radiografie a situației religiozității/spiritualității poporului român. Ce vreau să subliniez este faptul că această lipsă de asumare conștientă a credinței duce de multe ori la confuzie și la alienare sau înstrăinare de sine.

Pentru unele persoane, credința religioasă este sursă de confort, de sens, de mântuire și desăvârșire. Ea oferă un set de norme după care acestea trăiesc, oferă sprijin în vreme de provocări ale vieții și oportunitate de a trăi în comunitate și comuniune.

Pentru alte persoane însă, credința religioasă (mai ales atunci când e înțeleasă greșit) poate fi sursă de stres, de anxietate sau de probleme în familie.

Există și situații în care credința religioasă poate fi motiv dar și premisă pentru discriminare, abuz sau persecuție.

La nivel intrapsihic, unele emoții, gânduri sau comportamente ale noastre pot intra în contradicție cu preceptele credinței religioase pe care o avem, născând frică, rușine sau furie.

La această scurtă problematizare pe care v-am propus-o mai vin cu una. Există dezvoltare personală pentru un creștin? Cum se împacă dezvoltarea personală cu cea spirituală? Dar cu viața religioasă?

Ca și creștini, dezvoltarea personală a omului este dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Aceasta e chemarea fundamentală a vieții noastre, scopul final al venirii noastre pe lume. Nu este puțin lucru. Dar aceasta este dezvoltarea personală către care avem să tindem și aici îmi găsesc și eu chemarea. Tu?

M-ai întrebat, îți răspund: Cum găsesc echilibrul?

Intrebari si raspunsuri

O întrebare pe care am primit-o suna așa: „Îmi este greu să realizez că izvorul energiei mele pornește din relația de cuplu și că ea este cetate de scăpare dar mă strădui 🙂. Uneori îmi pare că și fac prea multă cetate de scăpare din relație, adică toate ale mele le povestesc soțului și îl îngreunez. De mult mă frământă întrebarea: cum găsesc echilibrul fără a-l îngreuna pe soț cu toate problemele și frământările mele?” (A.L. Iași)

În primul rând, o mică nuanțare: izvorul energiei noastre este în altă parte 🙂. Chiar e contraindicat ca izvorul energiei noastre să fie partenerul, copiii sau alte persoane din jur. Asta ne-ar transforma în narcisici, vampiri energetici sau oricum le-am spune, dar nu ne putem dori așa ceva.

Relația de cuplu e ca un mediu în care ne putem recupera energia, în cazul în care atmosfera este benefică, dar sursa energiei, sursa vieții este Dumnezeu. Sunt vitaminele pe care le ingerăm, apa, soarele, mișcarea, frumosul, recunoștința, facerea de bine, hobby-urile, somnul etc.

hello-revival-b6YjyTEg8NQ-unsplash
Photo by Hello Revival on Unsplash

Cred că parte din întrebarea ta primește parte din răspuns din însăși această nuanțare.

Echilibrul, calea de mijloc, e mai greu de găsit dacă nu identific corect sursele de energie, sursele de sprijin real. Da, printre „atribuțiile” partenerului se numără și aceea de suport emoțional, fizic etc., dar, din nefericire, de multe ori am întâlnit credința că acesta ar fi singura sursă de suport: „lumea mea”, „universul meu”, „soarele meu”, iar ceea ce în momentul de început al relației ne place – o anume fuziune specifică, normală, în care această dependență este resimțită ca plăcută, în care fiecare dintre cei doi sunt foarte disponibili unul față de celălalt – în mai mult sau mai puțină vreme se poate transforma în presiune pentru parteneri dacă ei nu se reorientează pentru a se alimenta cu energie și a găsi și alte resurse (cea mai la îndemână și mai de ajutor fiind Dumnezeu).

Dar să revin la frământările și problemele care sunt reale.

Ce ajută în acest caz. Câteva sugestii:

1. Prima dintre ele, este normalizarea. E normal să ai nevoie să te sfătuiești cu cineva, sau măcar să împărtășești problemele. Ai nevoie să îl simți că face parte din ceea ce formează familia voastră. Se acumulează frustrări, tensiuni în cuplu. Ai nevoie să le comunici. Și aș deschide aici o paranteză: dacă partenerul nu este disponibil, de multe ori ne îndreptăm spre o prietenă, spre părinții noștri, iar mai târziu, atunci când cresc, ne putem îndrepta către copii. Acestea sunt comportamente pe care noi, oamenii, le-am practicat dintotdeauna. Dar nu le-aș numi comportamentele cele mai fericite pentru că, în loc să rezolve problemele și frământările, de regulă, dacă părinții sau prietenii nu știu să păstreze o anume echidistanță (și de cele mai multe ori nu vor ști, prin natura relației pe care o aveți!), ceea ce se va întâmpla mai departe se numește triangulare. Ceea ce la început era o nevoie normală de împărtășire, abordată în acest fel, va naște o luptă în care partenerul va deveni „problema”, iar tu cu respectivul aliat veți coaliza să o „rezolvați”. Închid paranteza.

2. După normalizare, urmează negocierea. Negociați timp de comunicare, nivel de implicare. Ai în vedere că partenerul, în mod normal (adică dacă nu are anumite tulburări de ordin psihic sau dacă nu este la rândul său frustrat/supărat pe tine), nu își dorește să-ți aducă suferință. Nu își propune să te supere. Este ceva simplu. Nu este tu și nu mai este la începutul relației. Nu îți simte nevoia. De aceea va fi necesar ca tu să-ți asumi responsabilitatea pentru împlinirea nevoii tale, primind-o, comunicând-o lui și negociind nivelul de implicare, căutând alte resurse dacă e cazul (ca o continuare la paranteza de mai sus, apropo de persoana la care poți apela, aceasta va fi cineva care știi că poate fi echidistant, care nu ia partea niciunuia dintre voi; poate fi Dumnezeu sau un specialist – preot, terapeut, consilier etc). În funcție de timpul negociat, sintetizează, selectează ceea ce ai de spus, comunică, dar nu aștepta ca el să fie containerul pentru gunoiul tău emoțional.

3. Respectă ce ați negociat sau renegociază până ajungi la termeni pe care îi poți respecta. Pentru aceasta, e nevoie să te cunoști pe tine:

  • să îți înveți stilul de gestionare a problemelor/coping (și să vezi în ce fel e diferit de al partenerului – unele persoane se panichează mai repede, altele sunt mai mult în negare, altele sunt mai calme și calculate etc – important e să nu cazi în judecată, ci mai degrabă primești că sunteți diferiți și să vezi cum te poți plia pe asta),
  • să știi că aveți nevoie, fiecare dintre voi, de spațiu personal. Mai ales în perioadele mai grele, cu stres puternic (ca și acum, prilejuită de pandemia COVID-19), putem avea tendința să ne agățăm de celălalt. Dar chiar și acum (mai ales dacă stăm mai mult împreună), e nevoie să știm despre nevoia asta.
  • să știi că e normal, ok să ai emoții „rele” – furie, frică, tristețe. Și le poți comunica. Dar mai întâi ventilează-le. Acordă-ți „sesiuni private” de eliberare a emoției, fără martori implicați, fără a te răni pe tine sau pe alții. Respectă-ți darul de a simți emoții, admite că le ai, simte-le și apoi eliberează-le în manieră nedistructivă – prin spus (vorbind „singură” sau „cu Dumnezeu”), scris (o scrisoare – care poate fi adresată lui Dumnezeu, dacă crezi în El – în care să mărturisești acea emoție și cauza ei; dacă nu crezi, doar enunță emoția „simt furie/tristețe/anxietate/frică pentru că…” E foarte folositor un jurnal al emoțiilor). Încredințează-le apoi lui Dumnezeu și roagă-L să le înlocuiască cu iubire.
  • dacă nu ați învățat până acum, să discutați care e o modalitate concretă în care te poate ajuta partenerul atunci când „cazi”. Ce te-ar ajuta să facă, să îți spună.

Sper că acest răspuns îți este de folos. Curaj și încredere, mai ales în această perioadă!

Cu drag mult, Cristina S.

A fi prezent în provocare

În aceste vremuri de încercare în care suntem îndemnați să stăm mai mult pe acasă, multe conflicte familiale pe care le evitam de obicei poate ieșind în lume (la mall, sală) s-ar putea să se manifeste acum mai pregnant. Timp cu noi, timp de confruntare a unor sentimente mai profunde, frustrări, dezamăgire etc. pe care le țineam poate sub o aparență cordială. Deși de multe ori, parte dintre situații sunt create și din cauza lipsei de timp petrecut împreună și cel puțin teoretic, acesta ar putea fi o oportunitate de reparare, totuși, atunci când sunt unele dificultăți/ disfuncționalități mai de fond, ele nu se vor rezolva neapărat de la sine. Iar starea de incertitudine care planează asupra noastră poate accentua, pe fondul anxietății mai ridicate, unele reacții ale noastre sau ale membrilor familiei, crescând starea de reactivitate.

Citeam undeva că persoanele care se aflau în terapie (nu neapărat cei cu tulburări) la momentul acesta al insinuării crizei au mecanisme de reziliență mai exersate, învățate în cabinetul terapeutului. Deoarece acestea au învățat să lucreze la propria persoană, să gestioneze provocările vieții într-un mod mai structurat, și, ca urmare a achiziționării unor deprinderi în cadrul ședințelor de dezvoltare personală, vor aplica și în această perioadă competențele dezvoltate. Pentru că și aceasta este încă o perioadă de criză, ori un alt blocaj în viață, în care pot dovedi tocmai stăpânirea acelor deprinderi dobândite cu ajutorul psihoterapeutului/ consilierului/coach-ului. Tocmai astfel de perioade grele de provocare sunt momentul în care poți vedea că acele întâlniri, acele teme pe care le-ai făcut, au efect nu doar în situația concretă pentru care ai mers în cabinet, ci și în alte situații de viață. Te poți regăsi mai puternic în fața asperităților vieții, mai pregătit (pentru că deja te-ai confruntat cu propria vulnerabilitate și ai învățat că poate fi un prieten gestionabil), dar în același timp mai liniștit, știind că totul are un sens sau că totul poate fi folosit pentru lucrarea personală a apropierii de Dumnezeu.

Nu știu dacă se vor face recomandări în acest sens, dar cred că e nevoie de reafirmat cu atât mai mult în această perioadă că, atunci când simți că ai nevoie de ajutor în gestionarea emoțiilor, poți contacta un specialist, chiar și în cazul extrem în care s-ar închide și cabinetele psihoterapeuților, consilierilor, cum s-au închis școlile. Există mijloace online care se folosesc în mod obișnuit de către specialiști – skype, whatsapp etc.

La terapeut nu găsești vindecare trupească, dar poți găsi un martor care nu te judecă și căruia să-i poți împărtăși neputința și dificultatea personală de a întâmpina schimbarea prezentă și care și te poate ajuta să confrunți necunoscutul apărut fortuit, un antrenor care să te învețe să faci față furtunilor emoționale care te pot copleși.

Suntem împreună, suntem alături!

Cristina Sturzu

M-ai întrebat, îți răspund: Cum să petrecem timp de calitate când nu avem timp?

În seminariile tale vorbești despre faptul că avem nevoie să petrecem timp de calitate cu partenerul. Să nIntrebari si raspunsuriu uităm să ne conectăm. Recunosc că îmi este foarte greu să fac asta, de vreme ce atât eu, cât și soțul, petrecem foarte mult timp în afara casei, fiind amândoi la serviciu mai toată ziua, iar seara abia mai reușim să stăm un pic cu copiii. Când să mai reușim să ne întâlnim și cum să vorbim și despre altceva decât lucrurile stringente, care trebuie rezolvate, referitoare la cele casnice ori copii? (GG, Iași)

Este o întrebare minunată și o situație cu care ne-am confruntat și eu cu soțul meu de-a lungul căsniciei noastre. Până la urmă, răspunsul este simplu: „Îl programezi!”

Presați de problemele vieții, avem tendința de a abandona lucrurile care „nu țipă”, cum ar fi preocuparea pentru propria sănătate / odihnă, obiectivele de dezvoltare personală, timpul petrecut cu partenerul. La un seminar am propus participanților și îți propun și ție să te gândești și să te vizualizezi peste cinci ani: Cum va arăta căsnicia ta? Cum te vei simți tu în căsnicie, cu partenerul? Care va fi starea voastră sufletească?

taylor-hernandez-NK-N6coeI5Y-unsplash
Photo by taylor hernandez on Unsplash

Dacă ești ca majoritatea, vei răspunde și tu „De unde să știu ce va fi până atunci?” Ce vreau să subliniez este faptul că a ne gândi la calitatea căsniciei este un lucru pe care îl considerăm prea mult dependent de celălalt, de „soartă”, sau de „ce dă Dumnezeu” și prea puțin un rezultat al angajamentului personal, al implicării intenționale în a avea o relație maritală care să ne placă. Iar acest lucru se întâmplă și pentru că nu avem o viziune cu privire la relația noastră. Deși poate părea cea mai „independentă” parte a vieții noastre, în sensul că, fiind o relație între doi adulți responsabili, am putea considera că va merge „de la sine”, „pentru că ne iubim”, totuși, dacă vrem să dăinuiască multă vreme (până când moartea ne va despărți?!?), să creștem și să ne dezvoltăm în ea, alături de partener, este mare nevoie să o abordăm cu toată seriozitatea și atenția și să credem că e de lucru la ea așa cum e de lucru la orice întreprindere pe care o facem, că este ea creșterea unui copil sau un proiect la serviciu.

Pentru a găsi timp și pentru a-l face să fie „de calitate”, avem nevoie să răspundem la marele „DE CE?”. De ce să reușesc „să mă întâlnesc și să vorbesc și altceva decât lucrurile stringente care trebuie rezolvate referitoare la cele casnice și la copii?” Sau, cum îmi mai place mie să întreb, „ca să ce?”

Pornind de la răspunsul la această întrebare, vei găsi și motivația de a face din calitatea relației voastre o prioritate. Și, devenind o prioritate, vei programa acele întâlniri. Nu ți-ai permite să lipsești sau să întârzii la o programare la medic, nu? La fel, nu-ți vei permite să lipsești de la întâlnire, atunci când sănătatea relației tale va fi măcar la fel de importantă ca sănătatea fizică.

neonbrand-n2VvngfbXtU-unsplash
Photo by NeONBRAND on Unsplash

Trei sunt dimensiunile de avut în vedere: prima, că o întâlnire cu soțul nu trebuie să fie ceva greu de făcut. Dacă îți propui să mergeți împreună într-un city break la Roma, cu siguranță îți va fi foarte greu să faci demersurile necesare și vei avea tendința să amâni. Întâlnirea trebuie să fie „la îndemână”. Poate fi și drumul de dimineață pe care-l petreceți împreună în mașină, către serviciu. Sau statul în stația de autobuz. Uneori sunt suficiente și 10 de minute pentru reconectare. Dar, pentru întâlnirea intențională, măcar o dată pe lună, o ieșire într-un parc sau la un ceai poate fi programată și adăugată în calendarul ambilor parteneri.

A doua dimensiune este cea a subiectelor abordate. Dacă mintea ta se învârte între serviciu-casă-copii, la o întâlnire de 30 de minute va fi greu să te gândești la un subiect pe care să-l abordezi. Așa încât, deschide o notă în telefon și notează subiecte care îți vin în minte: subiecte pe marginea cărora vă plăcea să discutați când erați la începutul relației; o carte/un film despre care ai auzit; o amintire frumoasă a unei situații pe care ați trăit-o împreună; o idee de week-end sau de vacanță. Lasă lista deschisă. De asemenea, la sfârșitul întâlnirii poți stabili împreună cu partenerul un subiect pentru întâlnirea următoare. Și ai nevoie de determinare să nu permiți inferența subiectelor din cercul domestic spre care veți avea tendința să alunecați. De asemenea, nu lăsa să intervină nici subiectele sensibile, pe marginea cărora știi că ajungeți inevitabil la ceartă când le abordați. Pentru discutarea acestora programați întâlniri speciale.

A treia dimensiune și poate cea mai importantă este privirea. Conectarea la nivelul privirii. Dacă nu ați mai făcut asta demult, s-ar putea să vă fie greu. Dar nu renunța. Două minute de privit ochi în ochi face cât două ore petrecute la un film. Poți căuta privirea soțului/soției și dacă nu aveți cele două minute. O clipă în care să vă priviți și să ajungeți „pe aceeași pagină”.

Cu adevărat, viața poate fi trepidantă. Dar relația ta de cuplu poate fi „cetatea de scăpare”, locul în care îți recuperezi energia și în care te regăsești după greul zilei.

© Cristina Sturzu

Preambul de seminar: Apropiere și individualitate în relațiile de cuplu

Au rămas privindu-se unul pe altul. Întrebarea plutea între ei: „Oare când am încetat să ne mai distrăm unul cu celălalt?” Nu au reușit să răspundă. Își aduc aminte că era o vreme când abia așteptau să adoarmă copiii ca să profite de acel timp doar pentru ei. Își aduc aminte că erau în stare să stea zile întregi în casă, fără a fi nevoie de nicio distracție exterioară, și aveau de ce râde și cu ce se distra de dimineață până seara. Se aveau unul pe celălalt. Dar când s-au terminat astea, nu își mai aduc aminte. Da, s-au întâmplat multe, grele, însă trecerea spre starea aceea de a fi străini a fost atât de insesizabilă, încât nu și-au dat seama de ea. „Am crezut că ești acolo… nu m-am mai gândit la tine… M-am centrat pe greutățile pe care le aveam cu serviciul, pe jonglatul prin programul încărcat, încât să le fac pe toate… Chiar nu m-am mai gândit la tine, la noi…”

Stau pe scaune, în fața mea, într-o ultimă tentativă de a preîntâmpina divorțul. Ce s-a întâmplat a fost grav și nu poate fi depășit altfel… Doar dacă poate fi totuși depășit.

***

Se ajunge și aici în căsnicie. Cam ca la toate lucrurile grave, rele, trăim senzația aceea de derealizare. Da, am mai auzit la unii, la alții, poate chiar apropiați. Însă, când realmente ajungem aici, o perioadă suntem scufundați într-o stranie stare de ireal. „Lucrul acesta nu mi se poate întâmpla mie.” Mai încolo, încep întrebările. Cum am ajuns aici? Spuneam că noi „vom avea grijă”, sau că „avem resurse pentru toată viața!”. Și e adevărat. Resursele sunt acolo. Doar că am uitat să le accesăm, pentru că am uitat de celălalt, am uitat de „Noi”.

despartire
Photo by Courtney Clayton on Unsplash

Dar e obligatoriu să ajungem aici? Specialiștii spun că există momente de criză profundă ale căsniciei (pe parcursul unei căsnicii de lungă durată, care are timp să treacă prin toate etapele, se va trece prin minimum patru mari crize ale relației). Deci greutățile apar la toată lumea. Întrebarea e cât de mari vor fi daunele și dacă există vreo posibilitate nu neapărat să le eviți, cât să le depășești cu grație, într-o înțelegere mai adâncă a vieții. Și dacă poți face ceva spre a te pregăti pentru întâmpinarea lor. Pentru că nu o dată am auzit de la cei care vin la consilierea de cuplu în situații de criză că „nu ne-a învățat nimeni”.

Dacă ar fi să delimitez un spațiu al activităților de grup pe care le desfășor în cadrul seminariilor „Căsătorie cu Sens”, aș spune că ele se adresează tocmai perioadelor din afara crizelor. Perioadele de relativă liniște, în care pare că „nu sunt probleme majore”, dar „sigur, ne mai certăm și noi și mai ales ce tare mă deranjează că uită să anunțe că întârzie, iar eu îl aștept cu masa, dar știu, astea sunt normale”. Perioadele de acalmie când, preocupați de sarcinile corespunzătoare rolurilor mai presante – serviciu, copii, școală – dacă nu suntem atenți, ajungem încet, pe nesimțite, să uităm de „noi”. Momentele de pace, în care poți „învăța”, în așa fel încât să nu fie nevoie să spui „nu m-a învățat nimeni”.

Aceste seminarii sunt pentru participanți sesiuni de conștientizare a momentului la care  se află pe drumul propriei căsnicii. Sunt sesiuni de updatare. Sesiuni de reamintire a motivelor pentru care s-au căsătorit. Sunt prilejuri de a vedea că nu sunt „singurii” care trec prin ce trec. Sunt seminarii de restart. Desfășurate într-un mediu securizat și cald, în grupuri mici, întâlnirile noastre devin prilej de reafirmare a angajamentului față de persoana cu care ne-am căsătorit, de căsnincie, de iubire.

Iar în această lună, un nou seminar pentru persoane căsătorite:

Relații cu sens 24 februarie

 

 

Individualitate, adică egoism?

 

Trebuie să recunosc, am primit întrebări cu privire la titlul seminarului din această vineri: Cum adică, „individualitate”? Nu intrăm într-o relație și pentru a nu mai fi singuri? Nu e normal tocmai să renunțăm la individualitatea noastră, pentru a putea fi cu celălalt? Nu ne duce acest lucru – individualitatea – spre egoism, spre lipsă de asumare a relației? M-a bucurat că s-a stârnit curiozitatea. Dar în același timp, mi-a dat de gândit. M-a pus în fața faptului că, atunci când ne imaginăm o relație, ne raportăm mai mult la perioada ei de început, când e normal să existe o anume fuziune între coupleparteneri. Ne lăsăm cumva presetați (poate) de literatură/filme care se preocupă în special de lucrurile mai mult sau mai puțin problematice, cum ar fi, spre exemplu, felul în care s-a ajuns la o relație, caz în care filmul/cartea se termină la „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ori, alte exemple, situația în care cuplul căsătorit se confruntă cu probleme majore de tipul infertilității, bolilor grele, ajungând până la situația divorțului. De ca și cum viața ar fi constituită doar din evenimente excepționale. Și da, pentru că suntem fascinați de excepțional, undeva e firesc să căutăm (și să se producă, în consecință) astfel de creații. Dar cum se trăiește viața de zi-cu-zi, viața aceea obișnuită, în așa fel încât să-ți și placă? Care sunt resursele care o fac „interesantă” în normalitatea ei? Aici, lucrurile se împart cumva dramatic. Există cupluri care consideră că viața „se duce”, „se târâie” așa cum e. Nu ai ce să ceri mai mult: „sănătate să fie! – le auzi spunând – restul, le ducem noi”. Entuziasm? Plăcere? Satisfacția vieții? „O să ne simțim bine în concediu!”, „Ei, nu e timp de astea!”. Nu credem că am putea trăi o viață care să ne placă într-adevăr. Acesta este „normalul”. Alte cupluri, în extrema cealaltă, dacă nu mai simt excepționalul adus de persoana iubită, au tendința de a abandona relația într-un fel sau altul, dacă nu în altă relație, în literatură/cinematografie ori în problemele altora, mai grave ca ale noastre.

În subiectul zonei acesteia a normalității mai mult sau mai puțin suportabile se înscrie întâlnirea despre individualitate și apropiere pe care v-o propun pentru această zi de vineri, 14 februarie. Mai sunt câteva locuri, așa încât vă mai puteți înscrie!

Informații, aici: https://elenacristina.net/2020/02/05/seminar-despre-apropiere-si-individualitate-in-relatiile-de-cuplu/

Seminar: Despre apropiere și individualitate în relațiile de cuplu

Relații cu sens 14 februarieSeminar „Relații cu sens” 1/2020
Despre apropiere și individualitate în relațiile de cuplu
–––––––––––
„Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,

Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,

Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.” (Khalil Gibran)

Ne-am dorit relația ideală. Așa părea, inițial. Încet, încet, parcă am început să nu mai încăpem unul de celălalt. Și deși eram unul în sufletul celuilalt, ne-am simțit tot mai străini. În loc de apropierea visată, aproape că am ajuns indiferenți unul față de celălalt. Sună cunoscut?

Khalil Gibran însumează în câteva versuri unul dintre secretele inteligenței relaționale: păstrarea individualității în cuplu. Pentru că, alături de apropiere, aceasta este o condiție absolut necesară pentru înflorirea relației. Te invit să explorăm împreună această perspectivă și să vedem cum anume poate ea să-ți arate acel detaliu care va duce legătura voastră în direcția pe care ți-o dorești.

Îți propun acest seminar experiențial de ziua îndrăgostiților. Poți veni împreună cu partenerul/-a, dăruindu-vă în felul acesta un cadou special: timp petrecut împreună, prilej pentru deschidere și cunoaștere reciprocă, învățare în comun.

Poți veni și dacă nu ești acum într-o relație. Vei afla despre o realitate la care poate nu te-ai gândit și care a contribuit la desfacerea relațiilor anterioare, dar va avea un aport la formarea și consolidarea viitoarei relații.

Întâlnirea va avea loc vineri, 14 februarie, între orele 18.00-21.00. Pentru rezolvarea detaliilor administrative, accesul în cabinet va fi la 17.45.

Facilitator: Cristina Sturzu, Consilier pentru dezvoltare personală individuală, de cuplu și familie

Contribuție: 100 lei/persoană la seminar sau prin virament în avans în contul: Sturzu Elena Cristina Pfa, IBAN cont: RO16RNCB0178165174800001, in RON, Banca Comerciala Romana S.A., Cod SWIFT:RNCBROBU
Dacă vei aduce un/o prieten/-ă, contribuția va fi 80 lei pentru fiecare dintre voi.

Locația: Bld. Carol I, nr. 4, Et. 1

Înscrieri: mesaj privat pe Facebook sau la telefon/whatsapp 0723689345.

Seminar: Încărcătura invizibilă a schimbării

Benjamin Franklin spunea că moartea și taxele sunt singurele despre care se poate afirma că sunt sigure. Însă, la fel de sigură este schimbarea. O realitate atât de comună și cunoscută, dar care (încă) te sperie, iar această frică te împiedică să evoluezi, să atingi un anume nivel de performanță sau o relație așa cum ți-o dorești.
Ai decis că situația nu mai poate continua așa. Ai hotărât cum să o schimbi. Ai făcut câțiva pași în direcția dorită. Dar, stai! Un panou invizibil te împiedică să mergi mai departe. Fire insesizabile te țin ca într-o pânză de păianjen. O senzație stranie de amenințare te ține paralizat… O cunoști, o recunoști. E starea de blocaj familiară.
Oricum ai simți experiența blocajului, te aștept să discutăm despre el în seminarul de dezvoltare personală:

invisible charge

„Încărcătura invizibilă a schimbării”

Împreună, vom lucra pentru a descoperi și gestiona:

  • – Ciclul vulnerabilității și al fricii
  • – Piedicile ca resursă materială
  • – Frica de reușită și eșec
  • – Timpul de aur și schimbarea

Facilitator: Cristina Sturzu

Când? 31 ianuarie – 2 februarie 2020 (12 ore)

  • 31 ianuarie: 18.00 – 21.00
  • 1 februarie: 10.00 – 17.00 (cu o pauză de 45 min. pentru prânz)
  • 2 februarie: 14.00 – 17.00

Unde? Bd. Carol I, Clădirea Habitat, corp A, etaj 1, cam 110

Cât? Contribuția este de 360 ron

Pentru înscrieri, aștept un mesaj privat pe Facebook sau la telefon 0723689345

Invitație la recuperare

2019 se apropie de final. Pe an ce trece, atenția la ce fac cu timpul pe care îl am la dispoziție pe această lume crește. Poate că lucrurile pe care le fac nu se schimbă în mod spectaculos. A le stăpâni însă, adică a le asuma, împropria, a primi că sunt rezultatele alegerilor pe care le fac în fiecare clipă este ceva ce le conferă congruență, iar atunci când le așez în prezența lui Dumnezeu, dobândesc profunzime și sens. Și în felul acesta, timpul devine răspuns la chemarea Lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Timpul este dimensiunea în care se desfășoară viața mea aici, pe pământ, iar rolurile în care sunt angajat sunt tot atâtea prilejuri și direcții de materializare și manifestare a unicității personale, în umblarea în cele mai înainte gătite pentru mine (cf. Ef. 2, 10), făcând cele ce eram datoare să fac (v. Lc. 17, 11).

tyler-rutherford-mBdGjkykmk4-unsplash

***

Se vorbește foarte mult despre scurtarea timpului, luând de multe ori aceasta ca motiv și scuză pentru lipsa de prezență în viața noastră. Și este adevărat. Atunci când ieșim din noi, lăsându-ne atenția captată de lucruri, oameni, situații, atunci când pierdem contactul cu Iisus, Care Se află în adâncul nostru, trăim în salturi, sporadic, din moment de centrare în moment de centrare. Între acele momente, doar hăuri de uitare de sine și de Dumnezeu, proiecții în iluzia lui „ce ar putea/ trebui să fie”, găuri negre în care timpul se scurge imperceptibil pentru noi, trecând în neființă și lăsând impresia trecerii fulgerătoare. Articolul de față este o invitație la recuperare: în preajma Noului An și în tot anul ce vine, să ne aducem aminte să ne recuperăm de la marginea acestor prăpăstii ale întunericului celui de dinafară și să ne adunăm în noi înșine, în Prezența lui Dumnezeu, pentru a putea trăi miracolul pe care îl cerem de fiecare dată când spunem rugăciunea Tatăl nostru: „precum în cer, așa și pe pământ”.

***

De multe ori aud la persoanele cu care lucrez expresia „Ah, am prins acum niște lucruri atât de importante! Dacă n-aș uita…” și deja o părere de rău pentru pierderea acelei stări a descoperirii, fondată pe experiența trăirilor și descoperirilor anterioare pierdute. Și iată că au și pierdut ceea ce prinseseră. Pentru că s-au dus după starea respectivă. S-au „prins” de stare și au plecat cu ea, căci stările sunt oricum, doar ferme, nemișcătoare, nu. Stările sufletești ‒sirene ce ne cheamă cu amăgirea cântării lor care promite fericire, precum odinioară pe eroul grec, Ulise. Ele ne poartă către mirajul vidului dacă nu ne acoperim urechile, cu stăpânirea credinței în promisiunea lui Dumnezeu și dacă nu ne legăm de Hristos cu funia voinței.

***

Starea sufletească, emoția, atunci când nu este folosită ca ceea ce este, adică un indicator intern, mă scoate în afară, devenind un criteriu, un far călăuzitor al acțiunilor, ajungând să fie motor și scop al vieții mele (căutăm să trăim stări plăcute și fugim de cele neplăcute). Suntem în epoca lui „fă ce simți!” și numim asta fericire. Dacă simt să fac ceva, voi face. Dacă nu, nu! Mă căsătoresc pentru că simt, dar mai ales, mă căsătoresc ca să simt. Mă cert cu soțul/soția pentru că nu simt, sau pentru că nu simte… ce simt eu. Sau ce cred eu că ar trebui să simtă. Suntem în era conectării și am nevoie să simt conectare. Iar atunci când simțirea este epuizată, ajung să spun că nu mai există conexiune. Și, într-adevăr, nu mai există conexiune. Însă nu doar cu celălalt sau din cauza celuilalt. Nu îmi dau seama că eu sunt de mult ieșit/ă în afară, la periferia inimii mele. Că, de mult, eu nu mai sunt înlăuntrul meu. Că această alergare după simțire nu îmi aduce odihnă, pace sau fericire. Vorbesc despre auto-control, dar caut să-i controlez pe ceilalți în vreme ce îmi pun simțirea în controlul celorlalți, abandonând stăpânirea (de sine) pe care mi-a dat-o Dumnezeu (Fac. 1, 28).

***

În literatura filocalică se vorbește despre fericire ca venind prin ceilalți și prin Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ființa netrupească (Dumnezeu) transmite fericirea vorbind, lucrând și fiind contemplată, în vreme ce „ființa trupească (omul) transmite fericirea numai prin faptul că este contemplată” (Filocalia II). Vedem la acest sfânt călugăr de secol VII înțelegerea că fericirea nu este neapărat ceva ce poate fi dat activ (de către om, omului, prin diferite „limbaje ale iubirii”, ca să folosim o expresie la modă) ci e ceva ce ține de capacitatea / dorința / disponibilitatea de a contempla a celuilalt (cel care vrea să fie fericit), dacă este dispus să facă acest lucru, adică… dacă este conectat. Mai mult, doar Dumnezeu transmite fericirea vorbind, lucrând și fiind contemplat (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Deci, atunci când așteptăm fericirea de la celălalt prin vorbire („sunt fericit dacă îmi spui ceva frumos”) și prin facere („sunt fericit dacă faci lucrurile pe care le doresc”), așteptăm greșit. Nu este al omului să ne facă fericiți. Și transmitem acest lucru și copiilor noștri, mințindu-i că ar putea face niște lucruri pe care nu le vor putea face niciodată dacă nu se vor lăsa străbătuți de Dumnezeu, pentru ca El să le facă prin ei. Trăim într-o epocă a umanismului în care l-am făcut pe om dumnezeu, dar ce grea povară! Ne dăm sufletul striviți sub propriile exigențe și ne întrebăm de unde atâta deznădejde, de unde atâta anxietate și atacuri de panică, de unde atâta depresie. Un dar pentru noi și pentru copiii noștri: a-i învăța să contemple. A sta în tăcere în fața minunii care este omul, aproapele, chiar și când chipul său e schimonosit de răutate. A primi fericirea care se înfiripă așa. Experimentăm o umbră a acestui dar cumva „de la sine” atunci când ne îndrăgostim. Doar că, nici atunci, nefiind atenți la noi înșine, nu realizăm că suntem fericiți pentru că îl contemplăm pe celălalt, lăsându-ne inundați de frumusețea lui.erica-marsland-huynh-OMkXQ4Gp-F0-unsplash

***

Am vrut să scriu un articol pozitiv, optimist. Îmi dau seama că pozitivitatea și optimismul se termină într-un capăt la marginea nevoii egocentrice de „a simți”: pe sine, pe ceilalți, pe Dumnezeu. În celălalt capăt ‒ la acceptarea smerită a contemplării aproapelui și a lui Dumnezeu și a pătimirii cuvântului și lucrării lui Dumnezeu în noi, în trupul și sufletul nostru. Între ele ‒ timpul, ca răspuns continuu la chemarea lui Dumnezeu. Pe care îl doresc tuturor. La mulți ani!

©️ Cristina Sturzu. Articol original publicat în revista „Vino și vezi”

 

Photo by Tyler Rutherford, Erica Marsland-Huynh on Unsplash

Seminar: Cel mai bun an

tinerete cu sens 2019

Sfârșitul de an este o perioadă de bilanț, de apreciere și de asumare. Dar e și timpul de lansare către un nou început. În acest seminar, vom pregăti împreună debutul anului ce vine. În consecință întâlnirile pe care ți le propun sunt gândite să te ajute să-ți structurezi clar cele mai importante aspecte ale vieții tale, atât interioare (aspirații, creativitate, dezvoltare), cât și exterioare (relații, limite, manifestare).

În cele 12 ore împărțite în 4 sesiuni ale seminarului…

Vom fi atenți la noi înșine, la ce am experimentat în anul care se încheie.

  • Care au fost piedicile pe care le-am întâlnit și cum (nu) le-am escaladat.
  • Care au fost atu-urile care ne-au propulsat.
  • Care au fost limitele care ne-au încetinit.

Apoi, vom pregăti terenul anului 2020.

  • Formularea unor obiective semnificative și congruente (personale, profesionale și relaționale).
  • Demascarea fricilor care le-ar împiedica realizarea.
  • Cunoașterea resurselor care ne vor ajuta să le îndeplinim.

Te aștept pe parcursul a 4 săptămâni, în datele:

  • luni, 25 noiembrie, 2019
  • miercuri, 4 decembrie, 2019
  • luni, 9 decembrie, 2019
  • luni, 16 decembrie, 2019

Între orele 18.00-21.00

Contribuție:

120 lei/întâlnire

Dacă vei aduce un/o prieten/-ă, contribuția va fi 110 lei/întâlnire pentru fiecare dintre voi.

Dacă dorești să achiți toate cele 4 întâlniri odată, contribuția va fi de 450 ron.

Locația: CEX, Str. Vovideniei, 12 – Iasi

Pentru înscrieri, aștept un mesaj privat pe Facebook sau la telefon 0723689345.