Pentru că îmi place să ilustrez referințele la episoade biblice cu picturi celebre, m-am gândit să găsesc și pentru astăzi. Dar, surpriză: în cultura occidentală Învierea lui Iisus este ilustrată la marginea mormântului, cu îngerii de o parte și de alta, sau chiar cu ostașii romani doborâți de somn. Adică este ilustrat momentul ieșirii victorioase din mormânt, momentul post-factum. Cred că nu e de mirare într-un fel că Occidentul s-a îndepărtat încet-încet de Hristos, dacă e să privim măcar din această perspectivă. Până la urmă l-au transformat în Mesia cel așteptat de evrei, în forma în care îl voiau ei. Un Mântuitor triumfalist care stăpânește prin putere (mentală măcar, dacă nu politică). Uimește, hipnotizează, cucerește… manipulează, până la urmă (și nu e de mirare, din nou, că s-a și comentat că ar fi fost așa). În continuare, ca și creștini, poate că nu știm fiii cărui duh suntem (Luca 9, 55).
Am ales deci să ilustrez articolul de astăzi cu o icoană a lui Andrei Rubliov.
Nemurirea sufletului, înfruntarea și anihilarea morții au fost preocupări ale omului încă de mii de ani înainte de Hristos. Gilgamesh e doar un exemplu. De altfel miturile, basmele și poveștile din întreaga lume cuprind și dorul omului după viața veșnică, după nemurire. În literatura populară de pe teritoriul țării noastre avem „Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte” (Petre Ispirescu), precum și credința dacilor în nemurirea sufletului și în moartea și învierea lui Zalmoxis (Mircea Eliade). Dar vedem această tendință inclusiv astăzi. Cercetări genetice de la universități prestigioase caută genele vieții veșnice și reversibilitatea îmbătrânirii (reverse aging).
În întruparea, moartea și învierea lui Iisus Hristos avem modelul ultim, chintesența tuturor dorurilor umanității. Odihna pe care o căutăm, antidot al angoasei noastre existențiale. Dar reducerea lui Hristos la un personaj istoric, ca și așezarea lui pe frontispiciul unui panteon compensativ-nevrotic este tot o formă prin care ne căutăm confortul mental. Și nu putem vorbi de Înviere, de dezvoltare spirituală, dacă vrem să evităm disconfortul.
Cu Hristos ne întâlnim în iad. În iadul de dincolo de moarte, dar și în iadul disconfortului pe care îl trăim atunci când ne angajăm în lucrarea spirituală. Pentru că Învierea începe din iad. Pentru a ajunge la înviere, e nevoie să trecem prin noaptea cea neagră a sufletului, după cum îi spunea Jung. Prin toate îndoielile existențiale care ne îngrozesc chiar și numai la gândul că am putea ajunge în proximitatea lor. Prin tenebrele umbrei. Acolo ne întâlnim cu Hristos. Pe tărâmul propriei morți. Fiindcă, mai întâi, nu-L putem vedea dacă nu ne murim nouă înșine (dacă nu ne răstignim cu El). Dacă nu ne murim propriilor intenții, propriilor aspirații, propriilor certitudini. În al doilea rând, nu putem învia dacă nu înviem ca să trăiască El în noi (Galateni 2, 20). Învierea egoistă, pentru sine (cum o căutăm din frică prin metode științifice), nu are legătură cu Învierea la care suntem chemați. Nu are legătură cu Sensul, nu are legătură cu asemănarea.
Vorbim în aceste zile despre Învierea lui Hristos. Dar această Înviere nu înseamnă pentru noi decât o altă tradiție, osificată și în același timp pe cale de dispariție, dacă nu depășim nivelul mundan și utilitarist. Avem nevoie de o relație personală cu El pentru ca să putem lăsa ca lucrarea Lui prin noi să fie autentică, o epifanie (o arătare a Lui prin noi) pentru cei pe care atât i-a iubit, încât a ales să se întrupeze, să moară și să învieze.
Pe pământ ai venit,
pe Adam să-l mântui
și pe acesta negăsind,
jos te-ai pogorât;
pân la iad l-ai căutat...
***
Ca să umpli toate de slava ta
Te-ai pogorât în cele de desubtul pământului;
că nu s-a ascuns de tine ființa mea cea din Adam,
și, îngropându-te, m-ai înnoit pe mine, cel stricat,
Iubitorule de oameni (din Triod)
© Cristina Sturzu
Cristina Sturzu 