Arhive categorie: Articole

Glosar emoțional esențial: Portocala sălbatică (Wild Orange)

Presat la rece din coaja fructului, uleiul esențial de Portocală sălbatică este unul dintre cele mai căutate uleiuri esențiale de la doTERRA, datorită aromei sale energizante și beneficiilor multiple. Bogat în monoterpene, uleiul esențial de Portocală sălbatică are proprietăți stimulante și energizante.

Anxietate și depresie

Există studii care arată că aromaterapia cu ulei esențial de portocală sălbatică (Wild Orange) reduce simptomele de anxietate și depresie.

Într-un studiu din 2013 rezultatele au relevat faptul că aromaterapia cu ulei volatil de portocală scade pulsul și nivelul hormonilor de stres la copiii expuși la proceduri stomatologice.

De asemenea, un studiu din 2015 femeile aflate în travaliu au raportat niveluri de anxietate mai redusă după inhalarea uleiului esențial de portocală decât femeile dintr-un grup de control care au inhalat apă distilată.

Un alt studiu, din 2019, efectuat pe șoareci, a oferit cercetătorilor evidențe că șoriceii care au inhalat ulei esențial de portocală au manifestat mai puține comportamente asociate depresiei.

Cum să folosești uleiul esențial portocală sălbatică (Wild Orange)

Vorbeam aici despre acțiunea uleiurilor volatile.

Pentru obținerea efectelor emoționale, aromaterapia este cea mai indicată. Puteți pune câteva picături pe o batistă sau pe un șervețel din care să inhalați de câteva ori. De asemenea, puteți adăuga într-un difuzor pentru a înmiresma un spațiu mai mare. Există și medalioane sau pietre speciale pentru uleiuri esențiale.

Precauții

Poate cauza sensibilizare cutanată. A nu se lăsa la îndemâna copiilor. Dacă sunteți însărcinată, alăptați sau vă aflați sub supraveghere medicală, consultați medicul. Evitați contactul cu ochii, interiorul urechilor și zonele sensibile. Evitați expunerea la soare sau raze ultraviolete timp de 12 ore după aplicarea produsului.

Wild Orange de la dõTERRA

Deși există multe firme furnizoare de uleiuri esențiale chiar și pe piața românească, preferata mea rămâne dõTERRA.**

Cum să-ți deschizi un cont dõterra

*Uleiurile esențiale sunt adjuvante pentru sănătate. Ele nu înlocuiesc tratamentele prescrise de medicul specialist.

**Pentru obținerea unor beneficii maxime în urma folosirii uleiurilor esențiale, asigurați-vă că sunt de calitate.

Bibliografie

González-Mas MC, et al. (2019). Volatile compounds in Citrus essential oils: a comprehensive review. DOI:
10.3389/fpls.2019.00012

Jafarzadeh M, et al. (2013). Effect of aromatherapy with orange essential oil on salivary cortisol and pulse rate in children during dental treatment: A randomized controlled clinical trial. DOI:
10.4103/2277-9175.107968

Rashidi-Fakari F, et al. (2015). The effect of aromatherapy by essential oil of orange on anxiety during labor: A randomized clinical trial. DOI:
10.4103/1735-9066.170001

Glosar emoțional esențial: Mușcata (Geranium)

Uleiul esențial de mușcată (geranium) este obținut prin distilarea la abur a frunzelor de Pelargonium graveolens sau de Pelargonium roseum, specii de plante provenite din Africa de Sud. Încă din cele mai vechi timpuri mușcata a fost folosită pentru ameliorarea multor probleme de sănătate.

Mai recent, cercetătorii au început să examineze beneficiile uleiului esențial de mușcată, obținând rezultate care confirmă proprietăți antioxidante, antibacteriene, anti-inflamatorii, antimicrobiene și astringente.

Stres, anxietate și depresie

Aromaterapia a devenit din ce în ce mai folosită, mai ales în occident, ajungând să fie utilizată chiar și în centre de sănătate și spitale. Un studiu clinic realizat pe femei aflate în travaliu pentru prima dată a relevat faptul că inhalarea uleiului esențial de mușcată a avut un efect de calmare și a condus chiar la reducerea anxietății asociate cu primul stadiu al travaliului.

De asemenea, rezultatele cercetărilor sugerează că uleiul esențial de mușcată poate favoriza relaxarea și atenua stările depresive. *

Cum să folosești uleiul esențial de mușcată (geranium)

Vorbeam aici despre acțiunea uleiurilor volatile.

Pentru obținerea efectelor emoționale, aromaterapia este cea mai indicată. Puteți pune câteva picături pe o batistă sau pe un șervețel din care să inhalați de câteva ori. De asemenea, puteți adăuga într-un difuzor pentru a înmiresma un spațiu mai mare. Există și medalioane sau pietre speciale pentru uleiuri esențiale.

Geranium de la dõTERRA

Deși există multe firme furnizoare de uleiuri esențiale chiar și pe piața românească, preferata mea rămâne dõTERRA.**

*Uleiurile esențiale sunt adjuvante pentru sănătate. Ele nu înlocuiesc tratamentele prescrise de medicul specialist.

**Pentru obținerea unor beneficii maxime în urma folosirii uleiurilor esențiale, asigurați-vă că sunt de calitate.

Bibliografie:

Tabari MA, et al. (2018). Anxiolytic and antidepressant activities of Pelargonium roseum essential oil on Swiss albino mice: possible involvement of serotonergic transmission.
doi.org/10.1002/ptr.6038

Proiect: Fericire

Dacă vrei să ai o viață fericită, leag-o de un scop, nu de oameni sau lucruri.

– Albert Einstein

Cine vrea să fie fericit?

Mai întâi, am avut nevoie să trec de capcana „răului din lume”. M-am gândit mult dacă să deschid sau nu acest topic, deoarece trăim într-un context ambiguu, instabil și plin de greutăți. Apoi am zis: „Dă-l încolo!” A fost oare vreo perioadă în care să existe vreo certitudine pe lumea asta, alta decât aceea a morții și a decadenței? Vorbim despre epoci „mai bune”, dar uităm că atunci când eram în acele perioade trăiam aceeași stare de „ce greu e!”

Tendința de a ne centra pe necazuri nu este totuși ceva neobișnuit. De altfel, ține chiar de abilitățile noastre de supraviețuire. În epoca de piatră atenția la orice stimul ca potențial pericol era esențială pentru conservarea vieții proprii și a tribului. În literatura de specialitate se vorbește chiar despre un bias al negativității. A venit însă Mântuitorul Iisus Hristos și a zis „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (In. 16, 33). Iar la apostolul Pavel găsim „Bucurați-vă pururea!” (I Tes. 5, 16). Asta arată că suntem dotați totuși cu niște mecanisme care ne ajută să fim fericiți indiferent de context.

Cercetătorii din domeniul neuro-psihologiei pozitive și-au pus problema dacă oamenii mai fericiți au tendința de a vedea viața „cu lentile roz” și implicit de a fi mai puțin vigilenți cu privire la pericole sau de a le minimaliza. Observații asupra activității creierului unor oameni cotați mai „fericiți” și a altora cu niveluri mai scăzute de fericire confruntați experimental cu aceleași situații periculoase au arătat că nivelul de vigilență este similar. Concluzia acestora a fost că oamenii mai fericiți nu sunt naivi sau orbi la negativitate, ci mai degrabă răspund adaptativ, recunoscând atât lucrurile bune din viață, cât și pe cele rele.

De la filosofii antici la cercetătorii actuali din psihologia pozitivă și neuroștiințe, preocuparea de a descoperi alchimia fericirii a fost o constantă a umanității.

Elementele de bază ar fi mișcarea, odihna și starea de împlinire, de satisfacție a lucrului bine făcut.
Cu privire la mișcare, există multe studii care arată o legătură între activitatea fizică moderată și indicii de fericire subiectivă mai ales când există și un scop asociat exercițiilor. Același lucru s-a observat și în cercetările privitoare la odihnă. Cei ai căror somn este mai ordonat, neîntrerupt și de calitate au scoruri mai ridicate la indicii de fericire. În ce privește împlinirea scopurilor, studii realizate pe elevi și studenți au arătat că cei care au un nivel de împlinire mai ridicat sunt mai fericiți.

Fericirea este ca un mușchi ce are nevoie să fie antrenat. Este nevoie de o rutină în care să-ți aduci aminte că ai decis să fii fericit și să faci acei pași mici, dar necesari pentru asta. Am întâlnit situații în care mi s-a spus „Cum, doar atât? Glumești!” Nu glumesc. Persistența în hotărârea de a fi fericit este una din cheile ei. Trezvia de a te autoobserva.

Acestea sunt doar câteva elemente de bază care contribuie la starea noastră de fericire. Mai multe veți afla și exersa în întâlnirile noastre de vineri seara, de la seminarul de recunoștință. Pentru că da, un alt ingredient principal al fericirii este recunoștința.

Când: 16, 23 și 30 octombrie, 2020, de la 18.00 la 21.00

Unde: Bld. Carol I, nr. 4, et. 1, cam 110

Cu cine: Cristina Sturzu

Preț: 450 toate întâlnirile

După cum știți, întâlniri experiențiale, intimitate, împărtășire, bucurie.

Ca de obicei, înscrierile se pot face sunând sau trimițând mesaj whatsapp la 0723689345

Vă aștept cu drag

Iubește cine ești! Stima de sine și dezvoltarea personală

“Un om nu se poate simți confortabil dacă nu-și dă voie.”

Mark Twain

Se știe că a crede în resursele personale și a ne accepta pentru cine suntem sunt factori importanți în succes, relații și fericire, iar stima de sine joacă un rol important în a trăi o viață împlinită, cu sens. Ea ne oferă încredere în calitățile personale și motivație de a le împărtăși lumii.

Stima de sine se referă la simțul unei persoane cu privire la propria valoare. Poate fi considerată ca o măsură a cât de mult se „valorizează, aprobă, apreciază, prețuiește” cineva (Adler & Stewart, 2004). Ea e „pur și simplu atitudinea cuiva față de sine însuși”, „o atitudine favorabilă sau nefavorabilă față de sine” (Rosenberg, 1965). Cercetările arată că există diverși factori care influențează stima de sine, printre care se numără cei genetici, personalitatea, experiența de viață, vârsta, starea de sănătate, gândurile, circumstanțele sociale, reacția celorlalți, comparația cu ceilalți.

În ce privește stima de sine din perspectivă creștină, uneori putem crede că a avea stimă de sine înseamnă a valoriza mândria, slava deșartă, ceea ce este păcat.

Și totuși, ca și creștini, avem nevoie să știm că există aspecte adecvate ale stimei de sine. În primul rând, știm că suntem fii iubiți ai lui Dumnezeu, deci importanți pentru El. El a trimis pe Însuși Fiul Său pentru noi, pentru a ne mântui. Suntem temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 3, 16-17). Suntem „făptura Lui, zidiți în Hristos Iisus” (Ef. 2, 10). Fiecare creștin are nevoie să se evalueze în felul acesta și în felul acesta să se prețuiască și să-L respecte pe Dumnezeu în el însuși. Iar atunci când Hristos spune să-l iubim e celălalt „ca pe noi înșine”  (Mt. 22:35-40), presupune clar că trebuie să ne iubim și să ne prețuim și pe noi înșine.

Există câteva caracteristici care arată cât de ridicată e stima de sine a cuiva. Unele dintre acestea sunt: a fi deschis la critici, conștientizarea greșelilor, a fi confortabil cu a primi și face complimente și a manifesta congruență în ceea ce zici, faci, arăți și te porți. Oamenilor cu stimă de sine ridicată nu le este teamă să-și manifeste curiozitatea, să vorbească despre experiențele, ideile, oportunitățile pe care le au. Ei sunt confortabili cu asertivitatea personală și socială (Branden, 1992).

E bine de știut însă că stima de sine nu este un panaceu – nu-ți va rezolva toate problemele și nici nu te va face să trăiești o viață lipsită provocări și suferință. Dar te va ajuta să găsești curajul de a încerca lucruri noi, va ajuta la creșterea rezilienței, adică a capacității de a te recupera din căderi și a o lua de la capăt și, de asemenea, te va face mai receptiv față se succes.

Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Exemplul 1:

Alina este o studentă eminentă care pică la un examen foarte greu. Având o stimă de sine ridicată, va atribui nota mică unor factori ca studiul insuficient, întrebări foarte grele sau chiar o zi mai rea. Ce nu va face: nu va trage concluzia că e proastă și că va pica probabil la toate celealte examene. Având o percepție sănătoasă despre sine, ea va accepta realitatea, va gândi critic cu privire la motivele pentru care a picat și va rezolva problema în loc să se abandoneze în mlaștina plânsului de milă sau să renunțe.

Photo by Brett Sayles on Pexels.com

Exemplul 2:

Dan, un tânăr care merge la prima întâlnire cu o fată. Îi place tare mult tânăra cu care urmează să se întâlnească și vrea să-i facă o impresie bună. Pe parcursul întâlnirii observă însă că ea este motivată de valori diferite și are gusturi foarte diferite de ale sale în aproape toate domeniile. În loc să o urmeze în concepțiile și opiniile ei, el oferă și propria perspectivă și nu-i este teamă de dezacordul fetei. Nivelul ridicat al stimei de sine îl ajută să rămână în acord cu propriile valori și să comunice ușor cu alții, chiar și când aceștia nu sunt de acord. Pentru el este mai important să se poarte autentic decât să se centreze pe a fi plăcut cu orice preț.

Dr. John M. Grohol, cercetător al stimei de sine, a identificat șase modalități prin care se poate îmbunătăți stima de sine:

1. Completează un inventar al stimei de sine, pentru a ști de unde pornești. Poate fi o listă simplă care să conțină 10 puncte tari și 10 puncte slabe pe care le ai. Această listă te va ajuta să începi dezvoltarea unei concepții oneste și realiste despre de sine.

2. Setează-ți așteptări realiste. E important să-ți propui scopuri pe care le poți atinge. Pentru că, dacă scopurile vor fi prea înalte sau dacă îți vei propune ca scop personal schimbarea comportamentului altcuiva, aceste tipuri de scopuri îți vor asigura garanția că te vei simți fără valoare deși nu ai nicio vină.

3. Încetează să fii perfecționist. Conștientizează-ți atât realizările cât și greșelile. Perfecțiunea este amăgire. Nimeni nu e perfect, iar încercând să fii astfel vei ajunge doar la dezamăgire. Acceptând că ai atât realizări cât și greșeli este o manieră de a păstra o perspectivă pozitivă în timp ce înveți și crești din greșelile făcute

4. Explorează-te. Importanța cunoașterii de sine și împăcarea cu cine ești este o lecție pe care oamenii au transmis-o încă din cele mai vechi timpuri. Vei ajunge la asta prin încercare și eroare, dar călătoria autocunoașterii este de o importanță capitală.

5. Fii dispus să-ți îmbunătățești imaginea despre sine. Cu toții ne schimbăm pe măsură ce creștem și ne maturizăm și avem nevoie să ținem cont de aceste schimbări dacă vrem să împlinim scopuri semnificative.

6. Nu te mai compara cu alții. A ne compara cu alții este o capcană în care putem cădea ușor deoarece am fost învățați să facem asta încă din fașă, iar în zilele noastre cu atât mai mult! Singura persoană cu care să te compari ești chiar tu (Grohol, 2011)

“Respectul față de sine însuși ne urmează alegerile. De fiecare dată când acționăm în armonie cu inima noastră și cu sinele nostru profund, ne câștigăm respectul. Este atât de simplu. Fiecare alegere contează.”

Dan Coppersmith

Dacă vrei să lucrezi cu un specialist pentru îmbunătățirea stimei de sine, iată ce vei obține:

  • Atunci când un client își împărtășește gândurile și sentimentele, specialistul – consilierul sau terapeutul – va răspunde mai degrabă cu acceptare și compasiune decât cu judecată sau corecție, ceea ce va clădi fundația unei stime de sine sănătoase la client.
  • Acceptarea specialistului încurajează clientul să re-gândească unele dintre presupunerile pe care le face cu privire la propria persoană și îi va da perspectiva că „De fapt, nu e ceva în neregulă cu mine”.
  • Specialistul îi poate explica faptul că stima de sine este mai degrabă o credință decât un dat și că aceste credințe pot fi schimbate și te va ajuta să le schimbi într-o manieră constructivă.
  • Specialistul poate oferi clientului experiențe noi ca bază pentru noile credințe în legătură cu sine, experiențe în care clientul este „la bază acceptabil” decât „la bază defect”. Modelul de acceptare al specialistului față de client va putea fi un model pe care să-l împroprieze clientul față de sine însuși.
  • Specialistul îl acceptă pe client pentru ceea ce este și îi confirmă gândurile și sentimentele, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să le și aprobe. Diferențiind persoana de faptele sale va avea un impact pozitiv asupra percepției clientului cu privire la valoarea și meritul lui ca persoană (Gilbertson, 2016).

Abordări holistice ale îmbunătățirii vieții arată că stima de sine poate fi crescută cu ajutorul meditației. Atunci când ai abilitatea de a te da un pas înapoi și a observa un gând care te perturbă sau te depreciază, deodată acesta nu va mai avea tot atâta putere asupra ta. (Puddicombe, 2015).

Un alt adjuvant pentru îmbunătățirea stimei de sine este folosirea uleiurilor esențiale. Poți face chiar tu un amestec de uleiuri ce stimulează concentrarea, înălțarea spirituală, claritatea, care te energizează și relaxează în același timp, favorizând astfel creșterea încrederii.

  • Cunoscut pentru aroma energizantă și revigorantă, Grapefruit-ul ajută la îmbunătățirea stării de spirit.
  • Bergamota este unică printre uleiurile de citrice datorită capacității sale de imbunătăți starea de spirit, cât și proprietăților calmante, făcând-o ideală pentru a ajuta la reducerea stărilor anxioase și triste.
  • Când este inhalată sau difuzată, Frankincense (tămâia) promovează sentimente de pace, relaxare, satisfacție și bunăstare generală.
  • Geranium (mușcata) ajută calmarea nervilor și diminuează sentimentele de stres.
  • Blue Tansy (mușețelul albastru) ajută la ameliorarea emoțiilor negative: procastinare, rezistență la schimbare, lipsă inspirație, epuizare, apatie, auto-sabotare. Susține emoțiile pozitive: inspirație, initiațivă, angajament, energizare, motivație, responsabilitate.
  • Black Spruce (molid negru) ajută la starea de echilibru și armonie.*,**

Cum să folosiți acest amestec:

• Aplicați dimineața pe tălpile picioarelor amestecul diluat cu ulei de cocos fracționat (pentru a minimiza orice sensibilitate cutanată). Vă veți începe ziua într-un mod pozitiv.
• Difuzați atunci când lucrați.
• Aplicați la punctele de puls înainte de a participa la evenimente sau întâlniri.

_________________________

* Există mulți producători de uleiuri esențiale în lume, dar puțini sunt cei care dețin un certificat de calitate pur terapeutic. Prea mulți dintre cei care precizează adăugarea unui ulei esențial pentru îmbunătățirea unui produs folosesc de fapt substituenți chimici sintetici de aromă pentru a înlocui sau dilua extractele din uleiuri esențiale mai scumpe, înșelând astfel consumatorii care cred că folosesc produse naturale.

** Sugestiile și indicațiile cu privire la folosirea uleiurilor esențiale nu sunt menite să înlocuiască recomandările, diagnosticul sau tratamentul medical și nici nu trebuie considerate ca fiind recomandări medicale specifice. Recomand consultarea medicului specialist, mai ales dacă suferi de o condiție cronică.

Uleiurile volatile și stările emoționale

Accesul vaporilor din uleiurile volatile pe cale olfactivă este, conform cercetărilor, cea mai rapidă și efectivă rută în tratamentul unor probleme emoționale ca stresul și stările depresive (și câteva tipuri de dureri de cap) (Price, 2007).  Aceasta, deoarece cavitatea nazală are contact cu creierul, prin nervul olfactiv ajungând în sistemul limbic, zona din creier care coordonează emoţii ca plăcerea, durerea, frica, tristeţea dar şi memoria de scurtă şi lungă durată, învăţarea, comportamentele. În hipocamp se întâmplă procesele care ne aduc amintiri stimulate de mirosuri, de tipul madlenelor lui Marcel Proust, citat antologic pe care îmi face plăcere să-l redau aici.

“Chiar în clipa în care înghițitura amestecată cu firimiturile prăjiturii îmi atinseră cerul gurii, am tresărit, atent la lucrul extraordinar care se petrecea cu mine. O plăcere fermecătoare mă cuprinse, mă izolase, fără să am noțiunea a ceea ce o pricinuise (…). Și, pe neașteptate, amintirea mi-a apărut. Gustul acesta era acela al bucății de madlenă pe care mătușa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai de tei, când mă duceam la ea în odaie, duminica dimineața, la Combray, să-i spun bună ziua”.

(Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, vol. I – Swann)

Sistemul limbic este numit uneori „întrerupătorul emoțional al creierului” deoarece este responsabil de preluarea informațiilor senzoriale din mediu către hipotalamus și de acolo către alte părți din corp.

Atunci când inhalăm orice tip de vapori, câteva molecule vor călători către plămâni, astfel încât, dacă aceste molecule fac parte din uleiul esențial potrivit, vor avea un impact binefăcător imediat asupra a multor dificultăți respiratorii.

La nivelul nasului, stratul endotelial este foarte fin, iar zona e situată foarte aproape de creier, în consecință moleculele de ulei esențial ating atât sistemul circulator, cât și creierul destul de ușor și rapid.

În drumul lor către plămâni, unele molecule vor fi absorbite de mucoasele din căile respiratorii, unde accesul este, de asemenea, foarte ușor. De acolo vor ajunge în sistemul circulator, fiind astfel evident că respirația profundă va crește cantitatea de molecule ale uleiurilor esențiale introduse în corp pe această cale. Schematic, acest traseu interior al vaporilor din uleiurile volatile arată cam așa:

Ce se întâmplă la nivel emoțional atunci când inhalăm diverse uleiuri volatile? Funcție de calitatea uleiurilor, acestea vor influența și starea noastră emoțională alături de alte beneficii specifice.

Cu toții știm poate despre faptul că uleiul de lavandă calmează și favorizează apariția somnului, câteva picături pe pernă sau masate ușor în spatele urechilor ajutând la relaxare.

Dar știați că uleiurile volatile pot fi folosite și pentru creșterea încrederii? Pentru depășirea gândirii limitative? Un astfel de ulei echilibrează energia din organism, favorizând oxigenarea creierului, ceea ce te va ajuta să te simți mai stăpân pe sine și gata pentru o nouă provocare.

Un amestec de uleiuri ca cel de pin negru, mușețel albastru, mușcată, santal, iasomie, tămâie, ylang-ylang, bergamotă și mentă adăugate în difuzor ori folosite într-un roll-on împreună cu un ulei de semințe de struguri spre exemplu, vor crea atât relaxare, cât și încredere, ingrediente bune pentru activități care cer concentrare, determinare și echilibru emoțional.

Bibliografie:

Aromatherapy for Health Professionals (Price, Aromatherapy for Health Professionals) by Len Price Cert Ed MIT(Trichology) FISPA FIAM, Shirley Price Cert Ed FISPA MIFA FIAM, Elsevier Ltd 2007

Există dezvoltare personală pentru creștin?

Iisus Sinai

Felul în care ne raportăm la Dumnezeu ne influențează viziunea asupra vieții, modul în care trăim și pe cel în care luăm decizii. Atunci când anumite aspecte ale vieții noastre sunt în contradicție cu credința religioasă putem experimenta stări de îndoială, de frică, de vinovăție exagerată sau de inadecvare.

Religia și spiritualitatea alcătuiesc un tărâm sacru al ființei noastre în care specialiștii din domeniul psi- mai degrabă se feresc să pășească, declinându-și cu onestitate autoritatea (dar neaccesând o resursă esențială a persoanei pe care o au în față), în vreme ce mulți pseudo-învățători și guru nu se sfiesc să ducă în derizoriu o parte atât de importantă a omului aflat în căutare și să atenteze la integritatea lui spirituală, prin practici și credințe lipsite de substanță cu adevărat spirituală. Când lucrezi cu omul e nevoie să cunoști această latură a ființei sale pentru a-l putea ajuta să-și folosească toate resursele pe care le are, dar în același timp ai nevoie să păstrezi o reverență în fața tainei care se află înaintea ta.

În comunitatea științifică se face diferență între religie și spiritualitate, delimitându-se religia ca sistem de credințe referitoare la încrederea și raportarea omului la o putere superioară, organizată de obicei și instituțional, având diverse învățături și îndatoriri, în vreme ce spiritualitatea poate cuprinde religia, (omul putând să-și exprime spiritualitatea și prin religie), însă e legată mai curând de un sens mai larg al comuniunii acestuia cu natura, cu universul și chiar cu o putere superioară, dar nu neapărat.

Deși peste 80 % dintre români se declară creștin-ortodocși, și alte câteva procente se declară creștini de alte confesiuni, la nivel de trăire a asumată a credinței probabil că procentul este mult mai scăzut. Aceasta poate fi parte din explicația proliferării diverselor tipuri de pseudo-spiritualități subsumate conceptului New Age.

Nu-mi propun să fac aici o radiografie a situației religiozității/spiritualității poporului român. Ce vreau să subliniez este faptul că această lipsă de asumare conștientă a credinței duce de multe ori la confuzie și la alienare sau înstrăinare de sine.

Pentru unele persoane, credința religioasă este sursă de confort, de sens, de mântuire și desăvârșire. Ea oferă un set de norme după care acestea trăiesc, oferă sprijin în vreme de provocări ale vieții și oportunitate de a trăi în comunitate și comuniune.

Pentru alte persoane însă, credința religioasă (mai ales atunci când e înțeleasă greșit) poate fi sursă de stres, de anxietate sau de probleme în familie.

Există și situații în care credința religioasă poate fi motiv dar și premisă pentru discriminare, abuz sau persecuție.

La nivel intrapsihic, unele emoții, gânduri sau comportamente ale noastre pot intra în contradicție cu preceptele credinței religioase pe care o avem, născând frică, rușine sau furie.

La această scurtă problematizare pe care v-am propus-o mai vin cu una. Există dezvoltare personală pentru un creștin? Cum se împacă dezvoltarea personală cu cea spirituală? Dar cu viața religioasă?

Ca și creștini, dezvoltarea personală a omului este dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Aceasta e chemarea fundamentală a vieții noastre, scopul final al venirii noastre pe lume. Nu este puțin lucru. Dar aceasta este dezvoltarea personală către care avem să tindem și aici îmi găsesc și eu chemarea. Tu?

A fi prezent în provocare

În aceste vremuri de încercare în care suntem îndemnați să stăm mai mult pe acasă, multe conflicte familiale pe care le evitam de obicei poate ieșind în lume (la mall, sală) s-ar putea să se manifeste acum mai pregnant. Timp cu noi, timp de confruntare a unor sentimente mai profunde, frustrări, dezamăgire etc. pe care le țineam poate sub o aparență cordială. Deși de multe ori, parte dintre situații sunt create și din cauza lipsei de timp petrecut împreună și cel puțin teoretic, acesta ar putea fi o oportunitate de reparare, totuși, atunci când sunt unele dificultăți/ disfuncționalități mai de fond, ele nu se vor rezolva neapărat de la sine. Iar starea de incertitudine care planează asupra noastră poate accentua, pe fondul anxietății mai ridicate, unele reacții ale noastre sau ale membrilor familiei, crescând starea de reactivitate.

Citeam undeva că persoanele care se aflau în terapie (nu neapărat cei cu tulburări) la momentul acesta al insinuării crizei au mecanisme de reziliență mai exersate, învățate în cabinetul terapeutului. Deoarece acestea au învățat să lucreze la propria persoană, să gestioneze provocările vieții într-un mod mai structurat, și, ca urmare a achiziționării unor deprinderi în cadrul ședințelor de dezvoltare personală, vor aplica și în această perioadă competențele dezvoltate. Pentru că și aceasta este încă o perioadă de criză, ori un alt blocaj în viață, în care pot dovedi tocmai stăpânirea acelor deprinderi dobândite cu ajutorul psihoterapeutului/ consilierului/coach-ului. Tocmai astfel de perioade grele de provocare sunt momentul în care poți vedea că acele întâlniri, acele teme pe care le-ai făcut, au efect nu doar în situația concretă pentru care ai mers în cabinet, ci și în alte situații de viață. Te poți regăsi mai puternic în fața asperităților vieții, mai pregătit (pentru că deja te-ai confruntat cu propria vulnerabilitate și ai învățat că poate fi un prieten gestionabil), dar în același timp mai liniștit, știind că totul are un sens sau că totul poate fi folosit pentru lucrarea personală a apropierii de Dumnezeu.

Nu știu dacă se vor face recomandări în acest sens, dar cred că e nevoie de reafirmat cu atât mai mult în această perioadă că, atunci când simți că ai nevoie de ajutor în gestionarea emoțiilor, poți contacta un specialist, chiar și în cazul extrem în care s-ar închide și cabinetele psihoterapeuților, consilierilor, cum s-au închis școlile. Există mijloace online care se folosesc în mod obișnuit de către specialiști – skype, whatsapp etc.

La terapeut nu găsești vindecare trupească, dar poți găsi un martor care nu te judecă și căruia să-i poți împărtăși neputința și dificultatea personală de a întâmpina schimbarea prezentă și care și te poate ajuta să confrunți necunoscutul apărut fortuit, un antrenor care să te învețe să faci față furtunilor emoționale care te pot copleși.

Suntem împreună, suntem alături!

Cristina Sturzu

Invitație la recuperare

2019 se apropie de final. Pe an ce trece, atenția la ce fac cu timpul pe care îl am la dispoziție pe această lume crește. Poate că lucrurile pe care le fac nu se schimbă în mod spectaculos. A le stăpâni însă, adică a le asuma, împropria, a primi că sunt rezultatele alegerilor pe care le fac în fiecare clipă este ceva ce le conferă congruență, iar atunci când le așez în prezența lui Dumnezeu, dobândesc profunzime și sens. Și în felul acesta, timpul devine răspuns la chemarea Lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Timpul este dimensiunea în care se desfășoară viața mea aici, pe pământ, iar rolurile în care sunt angajat sunt tot atâtea prilejuri și direcții de materializare și manifestare a unicității personale, în umblarea în cele mai înainte gătite pentru mine (cf. Ef. 2, 10), făcând cele ce eram datoare să fac (v. Lc. 17, 11).

tyler-rutherford-mBdGjkykmk4-unsplash

***

Se vorbește foarte mult despre scurtarea timpului, luând de multe ori aceasta ca motiv și scuză pentru lipsa de prezență în viața noastră. Și este adevărat. Atunci când ieșim din noi, lăsându-ne atenția captată de lucruri, oameni, situații, atunci când pierdem contactul cu Iisus, Care Se află în adâncul nostru, trăim în salturi, sporadic, din moment de centrare în moment de centrare. Între acele momente, doar hăuri de uitare de sine și de Dumnezeu, proiecții în iluzia lui „ce ar putea/ trebui să fie”, găuri negre în care timpul se scurge imperceptibil pentru noi, trecând în neființă și lăsând impresia trecerii fulgerătoare. Articolul de față este o invitație la recuperare: în preajma Noului An și în tot anul ce vine, să ne aducem aminte să ne recuperăm de la marginea acestor prăpăstii ale întunericului celui de dinafară și să ne adunăm în noi înșine, în Prezența lui Dumnezeu, pentru a putea trăi miracolul pe care îl cerem de fiecare dată când spunem rugăciunea Tatăl nostru: „precum în cer, așa și pe pământ”.

***

De multe ori aud la persoanele cu care lucrez expresia „Ah, am prins acum niște lucruri atât de importante! Dacă n-aș uita…” și deja o părere de rău pentru pierderea acelei stări a descoperirii, fondată pe experiența trăirilor și descoperirilor anterioare pierdute. Și iată că au și pierdut ceea ce prinseseră. Pentru că s-au dus după starea respectivă. S-au „prins” de stare și au plecat cu ea, căci stările sunt oricum, doar ferme, nemișcătoare, nu. Stările sufletești ‒sirene ce ne cheamă cu amăgirea cântării lor care promite fericire, precum odinioară pe eroul grec, Ulise. Ele ne poartă către mirajul vidului dacă nu ne acoperim urechile, cu stăpânirea credinței în promisiunea lui Dumnezeu și dacă nu ne legăm de Hristos cu funia voinței.

***

Starea sufletească, emoția, atunci când nu este folosită ca ceea ce este, adică un indicator intern, mă scoate în afară, devenind un criteriu, un far călăuzitor al acțiunilor, ajungând să fie motor și scop al vieții mele (căutăm să trăim stări plăcute și fugim de cele neplăcute). Suntem în epoca lui „fă ce simți!” și numim asta fericire. Dacă simt să fac ceva, voi face. Dacă nu, nu! Mă căsătoresc pentru că simt, dar mai ales, mă căsătoresc ca să simt. Mă cert cu soțul/soția pentru că nu simt, sau pentru că nu simte… ce simt eu. Sau ce cred eu că ar trebui să simtă. Suntem în era conectării și am nevoie să simt conectare. Iar atunci când simțirea este epuizată, ajung să spun că nu mai există conexiune. Și, într-adevăr, nu mai există conexiune. Însă nu doar cu celălalt sau din cauza celuilalt. Nu îmi dau seama că eu sunt de mult ieșit/ă în afară, la periferia inimii mele. Că, de mult, eu nu mai sunt înlăuntrul meu. Că această alergare după simțire nu îmi aduce odihnă, pace sau fericire. Vorbesc despre auto-control, dar caut să-i controlez pe ceilalți în vreme ce îmi pun simțirea în controlul celorlalți, abandonând stăpânirea (de sine) pe care mi-a dat-o Dumnezeu (Fac. 1, 28).

***

În literatura filocalică se vorbește despre fericire ca venind prin ceilalți și prin Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ființa netrupească (Dumnezeu) transmite fericirea vorbind, lucrând și fiind contemplată, în vreme ce „ființa trupească (omul) transmite fericirea numai prin faptul că este contemplată” (Filocalia II). Vedem la acest sfânt călugăr de secol VII înțelegerea că fericirea nu este neapărat ceva ce poate fi dat activ (de către om, omului, prin diferite „limbaje ale iubirii”, ca să folosim o expresie la modă) ci e ceva ce ține de capacitatea / dorința / disponibilitatea de a contempla a celuilalt (cel care vrea să fie fericit), dacă este dispus să facă acest lucru, adică… dacă este conectat. Mai mult, doar Dumnezeu transmite fericirea vorbind, lucrând și fiind contemplat (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Deci, atunci când așteptăm fericirea de la celălalt prin vorbire („sunt fericit dacă îmi spui ceva frumos”) și prin facere („sunt fericit dacă faci lucrurile pe care le doresc”), așteptăm greșit. Nu este al omului să ne facă fericiți. Și transmitem acest lucru și copiilor noștri, mințindu-i că ar putea face niște lucruri pe care nu le vor putea face niciodată dacă nu se vor lăsa străbătuți de Dumnezeu, pentru ca El să le facă prin ei. Trăim într-o epocă a umanismului în care l-am făcut pe om dumnezeu, dar ce grea povară! Ne dăm sufletul striviți sub propriile exigențe și ne întrebăm de unde atâta deznădejde, de unde atâta anxietate și atacuri de panică, de unde atâta depresie. Un dar pentru noi și pentru copiii noștri: a-i învăța să contemple. A sta în tăcere în fața minunii care este omul, aproapele, chiar și când chipul său e schimonosit de răutate. A primi fericirea care se înfiripă așa. Experimentăm o umbră a acestui dar cumva „de la sine” atunci când ne îndrăgostim. Doar că, nici atunci, nefiind atenți la noi înșine, nu realizăm că suntem fericiți pentru că îl contemplăm pe celălalt, lăsându-ne inundați de frumusețea lui.erica-marsland-huynh-OMkXQ4Gp-F0-unsplash

***

Am vrut să scriu un articol pozitiv, optimist. Îmi dau seama că pozitivitatea și optimismul se termină într-un capăt la marginea nevoii egocentrice de „a simți”: pe sine, pe ceilalți, pe Dumnezeu. În celălalt capăt ‒ la acceptarea smerită a contemplării aproapelui și a lui Dumnezeu și a pătimirii cuvântului și lucrării lui Dumnezeu în noi, în trupul și sufletul nostru. Între ele ‒ timpul, ca răspuns continuu la chemarea lui Dumnezeu. Pe care îl doresc tuturor. La mulți ani!

©️ Cristina Sturzu. Articol original publicat în revista „Vino și vezi”

 

Photo by Tyler Rutherford, Erica Marsland-Huynh on Unsplash

„Urăsc cearta!”

Este o expresie pe care am auzit-o de multe ori și pe care am și crezut-o la un moment dat. Ce bine să auzi că cineva urăște cearta! După o copilărie și o adolescență trăite în schimburi urâte și sonore de replici în cel mai bun caz, violență și agresiune în cel mai rău, multe persoane își proiectează relațiile ideale în… liniște. Nu e de mirare că ne așteptăm uneori de la partenerul de cuplu sau chiar și de la prieteni să ne înțelegem dintr-o privire, să ne ghicim gândurile și, de ce nu, să fim „într-un gând”. Ascultăm povestea nefericită a copilăriei lui despre conflictele interminabile din casă și ne bucurăm să auzim de la celălalt că „cel mai mult urăsc să mă cert!” – semnul că ”alesul” sigur nu e „ca tata”, căci pe el îl auzeam mai mult urlând.

 

Despre ce vorbește această informație pe care o primim? Ne învață despre un lucru: partenerul nu știe să gestioneze emoțiile negative care apar în cuplu ca urmare a unor opinii, atitudini, perspective diferite care apar la un moment dat între două persoane. Ne arată că atunci când vor apărea tensiuni în cuplu – și e normal să apară: întotdeauna va exista o greșeala din partea unuia sau a celuilalt – partenerul nostru care cel mai mult urăște cearta de fapt va evita o confruntare. Și dacă acest criteriu cântărește atât de mult pentru mine, s-ar putea ca eu însăm/însumi să fiu o persoană care evită confruntarea.

Evitarea confruntărilor este o sursă insidioasă de frustrare

Eu nu-mi comunic nemulțumirile ca să nu-l supăr, el nu-și comunică nemulțumirea ca să persoanele care urasc ceartanu se certe. Comunicarea noastră este ambiguă de cele mai multe ori, iar sentimentele negative care se adună, din nefericire nu se vor elimina de la sine. De la probleme minore, cum ar fi a uita de o întâlnire programată, la unele mai mari, ca infidelitatea, de la probleme cauzate de boli, la cele cu privire la creșterea copiilor, există sute de situații care necesită o abordare deschisă, de la egal la egal, în care lucrurile să fie puse înainte și gestionate cu respect și iubire față de celălalt.

Persoanele care urăsc cearta pornesc de la premisa că acolo unde există iubire nu există neînțelegere. Sau, o altă premisă, „dacă m-ai iubi, nu mi-ai greși”. Cumva, pentru ele orice lucru care se întâmplă altfel decât e așteptat este perceput ca o amenințare la adresa iubirii, a respectului (deci presupune o pierdere) și produce teamă, care va duce la furie… care trebuie înăbușită, nu-i așa? Pentru a nu ajunge la ceartă! Da, teoretic știm că suntem oameni, că greșim. Practic, nu putem accepta acest lucru. Dacă nu mă credeți, priviți orice emisiune de știri. Nu putem accepta nici la copiii noștri greșeala. Suntem crescuți să credem că am putea să nu greșim și tindem nevrotic spre asta. Iar când celălalt greșește față de noi, o luăm ca pe un afront personal.

Datorită faptului că au considerat cearta ca fiind sursa problemelor părinților, unele persoane ajung să se autoblameze în momentul în care apare nemulțumirea. Să se resemneze, „ca să nu ajungă ca tata/mama”. Evitând confruntarea și neștiind ce să facă apoi cu acele sentimente de frustrare ce devin din ce în ce mai puternice, pot ajunge să le anestezieze în comportamente adictive, „să le înece în alcool”. Tot din rândul evitanților sunt acele persoane care „țin în ele” iar în cele din urmă explodează, „spunând tot” înainte de despărțire. Iar dacă nu se vor despărți, ci doar vor stârni în celălalt revărsarea șuvoiului de resentimente stăpânite până atunci, frica lor cea mai mare se va adeveri: cearta izbucnește, cei doi își spun acum tot ce au ținut la păstrare, apoi, dacă daunele nu sunt prea mari, se întâmplă împăcarea și partenerii pornesc într-un nou ciclu al păcii. Este „dragostea cu năbădăi”, despre care ați auzit probabil.

Reglare a limitelor vs. ceartă

Am auzit odată pe cineva spunând că mai periculos pentru un cuplu e să nu aibă „de ce se certa”. De ce? Aceasta înseamnă că nu mai există intimitate, nu mai există atingere, nu mai au „teritoriu de dispută”, ci partenerii s-au înstrăinat, relația s-a răcit, e pe moarte, sau, mai grav, ținută în viață „de aparate” (avem copii, stăm împreună de dragul lor!). Pentru că da, greșelile, opiniile diferite, atitudinile diverse sunt tot atâtea prilejuri de reglare a limitelor, atât în cuplu, cât și în oricare alte relații interumane. „Asta nu îmi place”. „Când te porți așa, mă doare”. „Contam pe ajutorul tău”.

greselile reglare a limitelorAceastă reglare a limitelor se face (cum altfel?!) prin comunicare. Clară și cu atenție la clarificare („spui că abia aștepți să vorbești cu mine, dar observ că nu reușești să găsești un timp”), fără a face presupuneri că partenerul ghicește gândurile sau că tu le ghicești pe ale lui („nu pot ieși acum, îmi este rău”, nu „nu ai văzut că îmi e rău?”),  explicând ce dorești sau ai nevoie (chiar dacă ai mai explicat o dată), fără a lua lucrurile personal (și, de asemenea, evitând etichetarea).

„Soarele să nu apună peste mânia voastră”*

Ce face o relație să aibă mai multe șanse nu este lipsa confruntărilor sau a certurilor, ci mai ales atenția la împăcare. A cere iertare, a asuma greșeala nu sunt acte de slăbiciune ci necesită multă putere și noblețe a sufletului. În familiile de origine poate că greșelile erau sancționate foarte sever, iar acest lucru ne face uneori chiar și când suntem adulți să considerăm că „oamenii puternici nu greșesc și nu recunosc că au greșit”. Am observat uneori la persoane adulte că atunci când sunt confruntate cu greșeala „prinse cu mâța în sac”, capătă pe loc o mină de copil care are tendința de a se desvinovăți irațional. Parcă vezi copilul acela care spune „a venit pisica și a dat peste cană și a răsturnat-o”.

Uneori, furia pe greșeala celuilalt arată frica de propria greșeală, frica de a ne vedea în umanitatea noastră de ființe care greșesc și… trăiesc totuși. Greșesc și totuși sunt oameni de valoare. Este o schimbare pe care avem nevoie să o facem în inima noastră, să separăm omul de faptele sale și să acceptăm că un om merită respect și iubire chiar și atunci când greșește. Atât tu, cel care îmi greșești, dar mai ales eu, chiar dacă am greșit.

 

(*Efeseni 4, 26)

 

 

 

 

Gânduri de început: Dorința de mai mult

Granița dintre ani este o perioadă în care ne gândim la ce a fost, evaluăm, concluzionăm și pregătim o nouă etapă de viață ce începe, convențional, la 1 ianuarie. Vă propun în articolul ce urmează să ne oprim. Să ne oprim un pic și să respirăm, cu Domnul. ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Creștinul e chemat în fiecare clipă să pună început bun. Apostolul Pavel spune să ne rugăm neîncetat. Începutul bun pe care avem a-l pune în orice clipă este această permanentă reconectare cu Dumnezeu.

abstract art blur bokeh

Ce-ți dorești pentru anul care vine? Ce-ți dorești cu adevărat în viață?

Sunt câteva realități ale vieții noastre care au legătură specială cu începuturile și asupra cărora aș vrea să mă opresc în parcursul acestui articol. Una dintre ele este așteptarea. Alta, răbdarea. Alta, angajarea, iar ultima, dar nu cea din urmă, e sensul. Acestea sunt ingredientele unui bun start și avem nevoie să le procurăm așa cum o gospodină pricepută își procură cele necesare încă înainte de a se apuca de prepararea prăjiturii.

O perioadă nouă a vieții noastre începe când ne propunem noi lucruri.  Și e bine să ne propunem, să avem o viziune cu privire la ceea ce urmează. Nu e vorba de o înainte-vedere, nu e obligatoriu vorba de planuri (despre care umblă expresia că ar râde Dumnezeu de ele). În noi se naște o dorință ca o chemare: să-mi schimb locul de muncă; să caut altă casă; să merg la mănăstire; să mă căsătoresc; să plec în alt oraș; să emigrez; să mă apuc de o școală; să mă las de fumat; să mă apuc de antrenament; să țin o dietă. Ce se întâmplă cu această dorință? Dacă ești un om obișnuit, această dorință te pune în mișcare: cauți la modul propriu, te interesezi, aduni informații pentru a lua cea mai bună decizie. După cum ți-i felul, ești mai rapid sau mai încet. Dar etapa e aceeași: etapa de suflecat mânecile și trecut la treabă.

Vremurile în care trăim sunt caracterizate în mare parte de viteză și de un fel de fatalitate. Suntem într-o permanentă alergare către nicăieri, în această roată de hamster care este viața noastră. Iar motivul principal pentru care se întâmplă aceasta este acela că nu avem timp să ne dorim lucrurile către avem chemare. Nu am fost învățați să ascultăm chemarea. Nu am fost învățați să ne oprim și să ascultăm. Ne e frică de liniște, de ce ar putea ascunde ea.

Ca să putem asculta, avem nevoie să învățăm să așteptăm. Atunci când apare dorința, e nevoie de o perioadă de gestație. Așa cum pruncul petrece 9 luni în pântecele mamei până la maturizarea necesară nașterii, o dorință are nevoie să se maturizeze înaintea lui Dumnezeu. Să prindă contur conform planului Său. Păi ce nevoie de maturizare ar putea avea dorința de a mă lăsa de fumat, spre exemplu?, ați putea întreba. Doar e o dorință bună, plăcută lui Dumnezeu. Și totuși e nevoie. Pentru că a fuma nu reprezintă doar un gest de care să mă las. Este vorba despre un întreg context. Este vorba despre mine, cel care fumează, care, deși poate că am dorința de a mă lăsa de fumat, încă nu pot să-mi asum pierderea acelui context. Și am nevoie să îmi iau dorința și să o așez înaintea lui Dumnezeu, așteptând în tăcere ca El să dea binecuvântarea. Pentru că, la fel, dacă sunt om obișnuit, nu voi putea aștepta în tăcere. Voi căuta sfaturi, cuvinte ale specialiștilor, care să îmi arate cum se împlinește dorința, iar acestea diluează așteptarea pe de o parte, iar pe de altă parte mă țin în roata de hamster. Mă scot din așteptarea în prezența lui Dumnezeu.

De unde se vede că mai înainte de a deprinde lucrarea așteptării, am nevoie să mă învăț răbdarea. Aceasta presupune a accepta tensiunea pe care o resimt atunci când apare dorința, impulsul care mă mișcă de obicei spre împlinirea imediată a ei. Oricât de elevată ar fi această dorință, am nevoie să învăț a o duce cu stăpânire de sine și a o așeza înaintea lui Dumnezeu ca pe o ofrandă, fără a mă atinge de ea. „Doamne, pun la picioarele Tale dorința mea de a-mi schimba serviciul. Sunt pregătit să accept tensiunea pe care o simt, care m-ar face să vorbesc urât despre actualul serviciu, sau cea care m-ar așeza în fața calculatorului să trimit CV-uri. Stau cu Tine, așteptând să-mi spui când e momentul să acționez. Stau cu Tine, în tăcere.” Aceste cuvinte pe care tocmai le-ați citit implică o angajare. Eu sunt angajat în relație cu Dumnezeu. Vreau ca dorința mea să fie după planul Lui pentru mine. „Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.” (Efeseni 2, 10)

Nu știu cât v-ați gândit până acum că realizarea unei dorințe presupune o angajare în relație cu Dumnezeu. Ne gândim deseori la „a face voia lui Dumnezeu”. Întrebăm dacă e voia Lui să ne căsătorim cu o persoană sau alta, dacă să mergem la mănăstire sau să rămânem în lume și încercăm să-L facem responsabil de alegerile noastre „așa a vrut Dumnezeu!” mai ales când alegerile respective nu au rezultatul așteptat. Însă la această angajare personală, la această asumare cu responsabilitate ne gândim mai rar. De multe ori cerem cuvânt de la duhovnic, însă nu pentru a primi răspuns cu asumare, ci pentru a avea pe cine da vina când iese altfel decât ne așteptam: pe duhovnic, deci pe Dumnezeu. Ne ascundem după îndrumarea duhovnicului chiar lipsa de asumare a responsabilității, într-o viețuire pasivă, inconștientă, în roata de hamster mai sus amintită. Creștinul din lume are nevoie să meargă la duhovnic după această perioadă de așteptare. Merg la el cu acest gând pe care l-am primit, spre binecuvântare. Cuvântul duhovnicului este cel care întărește asumarea lucrării de împlinire a dorinței sau, dimpotrivă, îmi atrage atenția că ceva nu e potrivit. Este o deosebire în lucrarea aceasta duhovnicească a creștinului din lume față de cea a monahului, al cărui vot este ascultarea. Monahul e chemat să lase la poarta mănăstirii dorințele personale. Dar această distincție ar face subiectul unui alt articol.

Această angajare personală cu Dumnezeu vine din și ne conduce către sensul acelei dorințe. O dorință fără sens este un moft. Se naște de la periferia simțurilor noastre fizice, mentale sau emoționale. Când sunt angajat în relație cu Dumnezeu, viața mea capătă sens, dat de El, în planul Lui. Sensul pentru care apare acea dorință este din altă parte decât doar propria mea persoană. E semnul conlucrării mele cu Dumnezeu. Eu voi simți chemarea mea, particulară, făcută de Dumnezeu, către mine personal, în acest moment. Voi deveni mădular activ în trupul Bisericii. Voi ști că ceea ce am de făcut este important, chiar dacă va fi vorba de spălat niște vase.

Privite în această perspectivă, dorințele noastre arată o importanță ontologică. Iar împlinirea lor se ridică de la simple rezoluții dictate de necesitățile momentului, slujind mai ales slavei deșarte, la împlinirea voii lui Dumnezeu, arătând slava Lui.

Sensul meu, încet, devine întruparea voii Lui. Angajarea mea, devine lucrarea chemării particulare pe care o are pentru mine. Răbdarea mea ajunge să fie suportarea tensiunii de a nu-I simți Prezența. Așteptarea mea este moment de binecuvântată împărtășire. Dorința mea se îndreaptă ușor, ușor, către a nu mai trăi eu, ci Hristos să trăiască în mine.

La care vă doresc să puneți început bun, pentru a ajunge pe cât vă este cu putință încă din prima oră a acestui nou an. (© articol original apărut în revista „Foaia Sfântul Apostol Iacob”, a Episcopiei Otodoxe Române a Spaniei și Portugaliei)

 

Photo by freestocks.org on Pexels.com