Puterea credinței, resursa potrivită și terapia sistemică

EVANGHELIA. REFLECȚII PSIHOLOGICE

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. (Matei 15, 21-28)

Despre episodul cu femeia cananeanca s-a scris mult. Uneori, aud și altceva decât se spune. Astăzi am auzit despre o femeie pe care, din nou, Hristos nu o judecă. Așa cum nu a judecat-o nici pe femeia păcătoasă, nici pe samarineancă. Dimpotrivă, o admiră.

S-a vorbit despre smerenia femeii: a răbdat să fie numită câine pentru a-și ști fata vindecată. Ce aud eu, e că ea a avut îndrăzneala de a crede în pofida credințelor care se vehiculau. Se știa că evreii nu au amestec cu alte neamuri. Știa și ea asta foarte bine. Probabil că nici ea nu își dorea cine știe ce amestec cu evreii. Ea avea credința ei. Dar știa că un învățător autentic sau un vindecător nu are granițe în exercitarea darului (în fond, el însuși era în părțile Tirului și ale Sidonului, normal că putea întâlni oameni de alt neam!). Și că, dacă i-a ieșit în cale, îl poate aborda.

Femeia canaaneancă e o femeie care știe să acceseze resurse. Ea nu merge la Iisus ca la un Mântuitor, ci ca la un tămăduitor cu putere. De altfel, nici după ce se întâmplă minunea vindecării, nu aflăm că ar fi mers să mărturisească, precum a făcut femeia samarineancă. Ea a rămas în ale ei, în legea ei. Nici Mântuitorul nu-i cere ceva. El îi spune: „știi, mai întâi copiii, vorba aceea…”, dar ea îi răspunde: „lasă, n-am nevoie de tot… firimiturile!” Ea știe că e de ajuns. Orice intervenție de a Lui, cât de mică, e destul. Mai mult decât destul! Săracului Lazăr tot firimiturile îi trebuiau! Vorbim despre niște oameni care cunosc taina bobului de muștar, care mută munții. Taina simbolului care cuprinde totul, care cuprinde intregul. Taina ADN-ului.

Credința bazată pe evidențe

În femeia canaaneancă nu vedem doar o femeie disperată, umilă și „credincioasă”, ci vedem o femeie înțeleaptă, puternică și care știe foarte bine ce și cui cere. Mă întreb dacă nu cumva chiar (și) pentru ea s-a dus Mântuitorul în acele locuri, că nu ni se povestește să fi făcut altceva pe acolo.

„O, femeie, mare e credința ta!”. Normal că fiica s-a vindecat! Ar fi putut muta și munții cu acea credință! Dar nu doar credința a ajutat! A fost credința îndreptată spre resursa potrivită! Femeia a recunoscut puterea Mântuitorului ca fiind mai mare decât tot ce cunoștea ea. Nu a fost doar „încă o încercare „, după ce fusese la toți vracii și tămăduitorii pe care îi avea la îndemână. A mers țintit și a cerut direct, trecând dincolo de orice conveniență. Și a primit, pentru că a cerut cu putere.

O vindecare pentru mamă, o perspectivă sistemică

Poate că nici ea însăși nu se știa având atâta putere. Poate că această întâlnire a fost în primul rând o vindecare pentru ea. Sistemic vorbind, transgenerațional, prezența vindecătoare a Mântuitorului a ajutat-o în primul rând pe mamă. Ajutând-o să-și vadă locul, să-și recupereze puterea, a ajutat-o și pe fată.

În fața fetei și a demonului, femeia se simțea complet neputincioasă! Dar însuși faptul că se centra prea mult pe fată putea să fie suficient pentru ca ea să își piardă din putere. Intervenția lui Iisus este strategică. Când femeia îi spune de copil (cum fac părinții care vin în terapie „pentru copil”), El nici nu o bagă în seamă. Apoi, mută discuția complet în alt plan, unde nici nu e vorba de copil, la nivel de metaforă: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Mântuitorul vorbește despre „copil”, dar nu se mai referă la copil, ci face trecerea către ea. Terenul metaforei este un teren virgin. În metaforă, regulile se schimbă. Cuvintele își pierd sensul propriu și se reorganizează fluid. Este planul analogicului. Defensele și rigiditatea se diminuează, omul devine mai maleabil. Ceea ce „știu” se relaxează și lasă loc reconfigurării. Atunci începe să se întâmple vindecarea.

De câte ori, în prezența bolii sau a dificultăților copilului nu uităm de noi! Și ne ducem într-un loc fără putere, locul în care am vrea să avem control și nu e al nostru să avem. Uneori, poate nici nu e vorba doar de resurse. Poate e vorba despre loc.

Despre imagine

Îmi place această reprezentare a lui Ludovico Carracci (1593). Femeia canaaneancă e pictată în genunchi, ca mai în toate reprezentările, dar cu privirea direct în ochii Lui, într-o atitudine fermă. Și e într-o dinamică. Nu știi dacă tocmai se așază sau se ridică. Smerenia nu înseamnă târâit pe pământ. Iisus nu s-a simțit ofensat de insistența ei. Dimpotrivă, a apreciat demnitatea!

________

© text original, psihoterapeut Cristina Sturzu