EVANGHELIA . REFLECȚII PSIHOLOGICE
(Luca 15, 11-32)
Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: ”Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.” Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. ”
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Şi a zis tatăl către slugile sale: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: „Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos”. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: „Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”. Tatăl însă i-a zis: ”Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
O pericopă destul de provocatoare. Și cu multe teme. Tema rivalității dintre frați, tema plecării de acasă, tema iertării, ca să vorbesc doar de câteva. Și, ca de obicei, nu mă voi opri la aspectele teologice neapărat, ci mai degrabă caut să privesc din perspectivă psihologică. Până la urmă, Evanghelia vorbește despre Om, iar omul are și această latură, psihologică.
Mai întâi m-aș opri asupra judecății și a vinovăției. Către care pare că suntem orientați citind aceste fragmente. Copilul care „își bate joc” de averea părinților vine spășit și mai cere o șansă. Tatăl iertător îl primește cu milă, dar și recunoștință că s-a întors. Fratele „cuminte” nu-și poate explica recompensa pe care a primit-o cel care a greșit, în loc de a fi pedepsit măcar un pic, după „dreptate”.
În limbaj psihologic am putea vorbi despre „oaia neagră”. Membrul familiei care provoacă toate limitele posibile și care nu este conform cu cerințele culturii din care face parte. Din nefericire, este membrul familiei despre care „nu vorbim”, pentru că nu-l putem integra. În familiile „bune” ascundem „rebuturile”, proscrișii, și de multe ori, ei nici nu se întorc, așa cum a făcut fiul risipitor. Ei rămân pierduți prin cele țări străine, încărcați de greutatea propriului eșec. Pentru că, să recunoaștem, nici nouă nu prea ne vine să fim tatăl care tot se uită în zare, poate, poate, apare fiul din depărtare!
Dar țările străine nu sunt neapărat cele care se referă la granițele fizice. În țări străine sunt și cei care se afundă în dependențe de toate felurile sau ajung să-și împroprieze și să trăiască după concepții despre lume și viață diferite de cele ale noastre. Țările străine sunt teritoriile pe care nu le cunoaștem noi, cei „normali”.
Vedem în această pericopă un îndreptar despre cum să te porți cu cineva care e „oaia neagră”.
În primul rând, tatăl i-a dat partea ce i se cuvenea. Nu-i poți spune copilului „nu-ți mai dau genele mele dacă tu alegi să le folosești rău”.
Apoi, și-a văzut de viața lui. Da, îi era dor de copilul adult plecat, dar i-a respectat libertatea. Nu s-a supărat că acela s-a înstrăinat, că nu și-a pus partea împreună cu fratele, să crească o avere mai mare împreună. Tatăl era un om înțelept care, făcându-și el însuși partea, nu și-a legat inima de ea (Ps. 61, 10). Așa încât, atunci când fiul a ales să facă ceva diferit cu averea devenită a lui, el nu s-a scandalizat și nici nu s-a simțit ofensat, pentru că nu avea de ce. El știa taina slugii netrebnice. Ceea ce avusese de făcut, făcuse (Luca 17, 10)
Tatălui îi era dor de fiul său. Nu pentru ca acesta să se întoarcă de tot neapărat (de unde să știe el, poate că fiului îi era bine acolo unde ajunsese, poate își folosise averea ca să devină antreprenor și chiar a reușit!), cât ca să mai știe de el, să îl vadă, să știe că e bine. Aceasta este dorința cea mai mare a oricărui părinte. Și de aceea scruta zările când ieșea la muncă. De aceea l-a și văzut pe acesta de departe.
Apoi, tata a făcut ceea ce știe un tată să facă: l-a ridicat din nou la rangul de fiu (de unde acesta decăzuse spre a fi în rând cu porcii). I-a reamintit cine este. Care e puterea lui.
***
Ei, și s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu băiatul. Orbit de averea căpătată ușor, a căzut în lucruri pe care le pățesc mulți care intră în asta (sunt studii făcute pe câștigători de sume colosale la loto care în scurt nu doar că pierd tot, dar ajung și mai rău decât erau înainte de câștig). Mândrie, lipsă de judecată/experiență, patimi… poate că toate la un loc… probabil că pe undeva era previzibil. E greu să fii credincios peste ce ți s-a dat în grijă și când nu este al tău (Matei 25, 15-28), dar să fie al tău de drept!
Se vorbește despre iertare cu referire la această pericopă. Dar tatăl nici măcar nu se gândește la iertare. De ce să-l ierte? Că a mers și a experimentat (și a pierdut bani/sănătate)? Că a plecat? Dar dacă fiul risipitor s-ar fi întors așa cum se întorcea odată Iacov (Facere, 33), cu sute de vite plocon, cu familie numeroasă și cu sute de slugi, ne-am mai fi gândit la iertare? (noi, nu el!)
Fiul risipitor e cel care s-a gândit că trebuie să fie iertat. Pentru că, – după cultura vremii* -, mergându-i rău, și-a dat seama că a greșit pe undeva. Iar atunci când ne dăm seama că am greșit, avem tendința de a ne întoarce să vedem unde a început greșeala. Și greșeala lui începuse din raportarea la tata. Și din raportarea la Dumnezeu. Despre greșeala din fața tatălui ne putem da seama din context (deși, cum spuneam mai sus, tatăl nu a gândit neapărat că i-ar fi greșit, deci nu avea de ce să-l ierte). Dar despre cea în fața lui Dumnezeu? Greșeala e că, până ce n-a pierdut tot, nici măcar nu s-a gândit la Dumnezeu. Și aceasta a fost greșeala fatală. Și poate că aceasta ar fi fost mișcarea care l-ar fi ajutat să nu părăduiască averea primită. Gândul la Dumnezeu poate că l-ar fi păzit de asemenea pierderi, pentru că, vedem în Pilde (1, 7) „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine.” „Fără minte”, el a disprețuit înțelepciunea și stăpânirea de sine, „trăind în desfrânări” (Luca 15, 13). Nu că Dumnezeu s-ar fi ofensat mai ceva ca tata (că El nu ne dă viața ca să ne ceară socoteală pentru ea) și l-a pedepsit pe acest fiu nevrednic. Dar gândul la Dumnezeu l-ar fi păzit de faptele necugetate care i-au adus consecințele nedorite (și există studii care arată și asta, anume că persoanele religioase sunt mai atente la faptele lor).
Și s-a întors cu smerenie către resurse. S-a întors la tata, s-a întors la Dumnezeu. Resursele cu adevărat importante, cele care dau viață și ajută la recuperare. Ceea ce s-a și întâmplat.
***
Dar ce e cu fratele? Îmi este greu să vorbesc despre el pentru că e prea evident. Nu incită cu nimic. E copilul cuminte, care până la urmă își dovedește meschinăria. Dacă l-ai întreba: „Bine, măi. Și ce ai vrea? Să se chinuie ăsta mai departe?”, ți-ar spune poate că da. E omul „bun”, dar lipsit de experiența vieții, pentru care dreptatea încă e o chestiune de principiu. Aș putea spune că, pentru el, vederea serbărilor organizate pentru frate a fost o experiență un pic traumatică. Odată cu ele i-a fost afectată „credința într-o lume dreaptă”**. Parcă îl și auzim strigând „nu e drept”! De aici și mânia care l-a cuprins.
Epilog
Dar tatăl este tată și pentru el. La fel de blând, îi arată că resursele sunt infinite și că se pot bucura cu toții de ele, dacă vor să le acceseze. Fiul risipitor era pierdut pentru că nu a mai știut să-și acceseze resursele. Departe, alienat de „sine” (Luca 15, 17), a uitat cum se face. A considerat că ceea ce a putut să ia cu el de la tata era „tot”. Dar atunci când spui „tot” la ceva – mai ales ceva material -, acesta devine limitat și normal că se termină. Or, cu Dumnezeu, limita nu există. Revenind la „rădăcină”, a înviat și s-a aflat (Luca 15, 32) el, dar nici fratele nu a fost lipsit de ceva. Reintrând în relație cu Dumnezeu, ce a primit de la El s-a făcut în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică (Ioan 10, 14).
(© Text original Cristina Sturzu)
_____________________
* Nu mă abțin să fac o paralelă la cultura vremilor noastre: atunci când nouă ne merge rău, ne gândim că cineva a greșit (și de obicei găsim repede părinții, neamul, partenerul de cuplu, copiii, colegii, șeful sau oricine altcineva). În vremurile acelea, dacă îi mergea cuiva rău, greșeala era undeva la el însuși. Poate că și de aceea, cu greu găsim în zilele noastre capacitatea de a ne recupera.
**Lerner, M. J. (1980). The belief in a just world. Springer US.
Cristina Sturzu 