Psihologie în Săptămâna Mare: soția lui Putifar și Iosif cel frumos

Săptămâna Mare începe liturgic cu Denia (slujba Utreniei) din seara zilei de duminică. Un pic contraintuitiv pentru persoanele care se gândesc că seara e seara și dimineața e dimineața. Că seara, „normal”, ar trebui să fie Vecernia (Slujbă religioasă care se face spre seară, în ajunul sau în ziua unei sărbători bisericești. 2. Timp al zilei pe la apusul Soarelui; chindie. – Din sl. večerĭnja= seara), nu Utrenia (Slujbă religioasă care se oficiază în Biserica ortodoxă dimineața (foarte devreme), înaintea liturghiei. – Din sl. (veche) utrĭnja=dimineața)

Dar ziua liturgică e un pic atipică. Sau poate fi, uneori, mai ales când vorbim despre perioada Postului Mare. Ca și întreaga perioadă, ne duce cu gândul la începuturi. La începutul lumii. In principio. Când, găsim și în Biblie, exprimarea: „Și a fost seara, și a fost dimineața: ziua întâi (spre exemplu)”.

Și începutul Săptămânii Mari debutează cu o ispitire. Dacă Postul începe de la Adam și Eva, Săptămâna Mare pornește de la un nou Adam și de la o nouă Evă. Dar, spre deosebire de primii oameni, acum avem o reușită! Cântările bisericești din această perioadă sunt de o profunzime și de o semnificație extraordinare. Dacă mergi la Denii (și asculți ce se citește; dar, recunosc, e nevoie și de niște cântăreți la strană care să fie mai preocupați de mesaj decât de propriul talent artistic sau emoție personală), ai ocazia să re-trăiești, să te recuperezi ca persoană prin istoria arhetipală a lumii. Să-ți reconstitui istoria personală ca și o sinteză a istoriei umanității. Lăsându-te pătruns de ele, te lași în același timp să te conectezi la ADN-ul ființial al Omului. Pornești de la a te lăsa (la începutul Postului) în hăurile auto-desființării către care simțim cu toții o chemare hipnotică, pentru a te ridica (începând cu Săptămâna Mare) la înălțimea Învierii, înviind mai adevărat cu fiecare Înviere.

Căderea primului Adam vorbește despre căderea neputincioasă, imatură, a fiecăruia dintre noi în propriile tenebre. Experiența celui de-al doilea Adam, Iosif cel frumos, fiul cel iubit al patriarhului Iacov, aduce deja încrederea, resursele, maturitatea.

^{(Imagine: Tintoretto, 1555, Iosif și soția lui Putifar, muzeul Prado, Madrid)}

Dar despre ce este vorba? Redau mai jos doar câteva fragmente din Biblie, dar puteți citi toată relatarea la Facere, 39 – 42.

Deci Iosif a fost dus în Egipt şi din mâna Ismaeliţilor, care l-au dus acolo, l-a cumpărat egipteanul Putifar, o căpetenie de la curtea lui Faraon şi comandantul gărzii lui. Domnul însă era cu Iosif şi el era om îndemânatic şi trăia în casa egipteanului, stăpânul său… Şi a lăsat Putifar pe mâna lui Iosif tot ce avea şi, de când îl avea pe el, nu purta grijă de nimic din câte avea, fără numai de pâinea ce mânca.

Iosif însă era chipeş la statură şi foarte frumos la față. Aşa fiind, femeia stăpânului său şi-a pus ochii pe Iosif şi i-a zis: „Culcă-te cu mine!” Iar el n-a voit, ci a zis către femeia stăpânului său: „De când sunt aici, stăpânul meu nu poartă grijă de nimic în casa sa, ci toate câte are le-a dat pe mâna mea. În casa aceasta nu-i nimeni mai mare decât mine şi de la nimic nu sunt oprit decât numai de la tine, pentru că tu eşti femeia lui. Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?”

Dar, deşi ea zicea aşa lui Iosif în toate zilele, el n-o asculta să se culce cu ea, nici să fie cu ea. Se întâmplă într-o zi să intre Iosif în casă după treburile sale şi, nefiind în casă vreunul din casnici, Ea l-a apucat de haină şi i-a zis: „Culcă-te cu mine!” El însă, lăsând haina în mâinile ei, a fugit şi a ieşit afară. Iar ea, când a văzut că el, lăsându-şi haina în mâinile ei, a fugit şi a ieşit afară, a strigat pe casnicii săi şi le-a zis aşa: „Priviţi, ne-a adus aici slugă un evreu, ca să-şi bată joc de noi. Căci a intrat la mine şi mi-a zis: „Culcă-te cu mine!” Eu însă am strigat tare. Auzind el că am ridicat glasul şi am strigat, lăsându-şi haina la mine, a fugit şi a ieşit afară”. Şi a ţinut ea haina la sine până a venit stăpânul lui acasă… Auzind stăpânul lui cuvintele femeii sale, câte îi spusese despre el, zicând: „Aşa şi aşa s-a purtat cu mine sluga ta!” s-a aprins de mânie. Şi luând stăpânul pe Iosif, l-a băgat în temniţă, unde erau închişi cei ce greşeau regelui. Şi a rămas el acolo în temniţă.

Long story short, până la urmă Iosif este scos din închisoare și este pus să fie mâna dreaptă a faraonului (vă recomand să citiți dacă nu ați făcut-o încă!). Și iată cum este redat în Triod, cartea despre care făceam referire mai devreme, acest moment:

A doua Evă aflând șarpele pe egipteanca,
se nevoia să împiedice pe Iosif prin cuvinte cu momeli;
Dar el, lăsându-și haina, a fugit de păcat.
Și, fiind gol, nu s-a rușinat,
ca și cel întâi zidit
înainte de călcarea poruncii.

---

Cum începe să se închidă cercul istoriei! Rețeta recuperării: primul Adam n-a știut să se stăpânească și a căzut la îmbierea femeii (anima, dacă ar fi să preluăm un concept de la C. G. Jung). A primit haine de piele și a început istoria durerii. Acest „al doilea Adam” – Iosif, depășind prin sublimare (nu prin reprimare!) impulsurile și instinctele (cu siguranță, soția lui Putifar era frumoasă și cu siguranță era atras de ea), a fugit, lăsându-și în urmă „haina de piele”. Ca un șarpe, a lepădat haina care nu-i mai venea, purtând gol omenirea în parcursul mântuirii. Ceea ce primul Adam a pierdut prin nestăpânire, al doilea a câștigat prin stăpânire de sine, prin păstrarea viziunii. În fragmentul biblic redat, este totuna cu păzirea virtuții. Interesant e că ce a „câștigat”, a fost din nou „goliciunea”

Depășirea ispitei aduce cu sine împuternicire. Aduce noi înțelesuri și noi resurse. Aduce o mai profundă cunoaștere de sine, golire de prejudecăți și de credințe, iar apoi o trecere la „nivelul următor”. Și, bineînțeles, nu restrâng această lucrare doar la bărbați, pentru că este o invitație pentru întreg Omul, adică și pentru femei. Stăpânirea de sine. Păstrarea Viziunii. Încrederea în puterea de dincolo de puterile psiho-somato-emoționale și sociale. Puterea spirituală, care doar spiritual se lucrează. Puterea care vine de la Cineva mai mare decât noi și care depășește astfel puterile omenești obișnuite. Puterea către care am fost călăuziți cu răbdare pe parcursul istoriei, iar acum ne-o reamintim an de an.

Dacă păcatul aduce protecția prin acoperire (cu defense), ieșirea din păcat se poate face doar gol (abandonând mecanismele de apărare și integrând umbra), lepădând cunoscutul, avântându-ne în necunoscut, pentru descoperirea Sinelui autentic, individual (individuație).

Din nefericire, în zilele noastre se confundă de multe ori autenticitatea și libertatea cu „a face ce-ți vine”. Adică, în fața provocării la stăpânire de sine (prin care orice om trece; cum spuneam, această relatare biblică este arhetipală, cu toții ne regăsim la un moment în ea) răspunsul larg acceptat și cultivat azi este lăsarea în voia instinctelor. Răspunsul (adică un comportament liber, care vine în urma unei decizii, adică a unei alegeri în fața unui stimul) este confundat cu reacția (care este instinctuală și nu presupune o decizie, a alege dacă să faci sau nu ceva, deci libertate) și este valorizat ca fiind inferior. Da, o decizie poate fi luată pe baza unor credințe greșite și poate fi la fel de nepotrivită ca și o reacție. Dar invitația este la auto-cunoaștere și la diferențiere de sine (pentru a nu acționa dintr-un reflex învățat în familia de origine, fără a trece printr-un filtru propriu), nu la a ne lăsa pradă instinctualității nestăpânite.

text original ©Cristina Sturzu. 29 aprilie, 2024