Psihologie în Săptămâna Mare: Iubire și evaluare

Miercurea Mare ne aduce în atenție modelul femeii păcătoase care a uns cu mir picioarele Mântuitorului (Marcu 14, 3-9) și le-a șters cu părul capului său, în antiteză cu vinderea de către Iuda (Marcu 14, 10-11).

În esență, și la unul, și la celălalt, a fost vorba despre iubire, o evaluare și niște bani. Femeia păcătoasă, greșind mult, i s-a iertat mult. Și iertându-i-se mult, și mai mult a iubit (Luca 7, 44-50).*

În Triod, momentul acesta este redat într-o manieră de o duioșie cutremurătoare, ca o spovedanie:

Pe Tine, Fiul Fecioarei, 
cunoscându-Te păcătoasa că ești Dumnezeu, 
a zis cu plângere, rugându-se, 
ca una ce făcuse lucruri vrednice de lacrimi: 
Dezleagă-mi datoria, precum mi-am dezlegat și eu părul; 
iubește-mă pe mine, ceea ce Te iubesc, 
care după dreptate eram urâtă, 
și te voi propovădui, alături de vameși, 
făcătorule de bine, 
iubitorule de oameni.

Am greșit, iartă-mă, dar iubește-mă și mă primește, și voi mărturisi tuturor iubirea Ta! Acesta este mesajul îndrăzneț, dar și smerit al femeii. Nu că nu merit, nu că de acum așa voi rămâne, pierdută, pe veci, nu că nu îndrăznesc să mă arăt la fața Ta și „ieși de la mine, Doamne”, cum ziea odată Petru (Luca 5, 8). S-a aruncat la picioarele Lui, cum făcuse și femeia canaaneancă. Ori că e femeia păcătoasă, ori că e Maria, sora lui Lazăr (Ioan 12, 3), care își permitea să stea la picioarele Lui când altele munceau, oricum a scandalizat. De data aceasta nu pe Marta, ci pe ucenici. Iubirea adevărată scandalizează, pentru că este irațională. Ea se dă total, nu este „calculată”. Când devine calculată, devine unitate de măsură pentru evaluarea eficienței, ca la Iuda. Trece de la „osana” la „răstignește-l” în cel mai scurt timp, după cum spunea cineva.

Modelul acesta al iubirii e o unitate de măsură pentru noi. Când ne îndrăgostim, suntem în stare să facem orice pentru omul iubit. Femeia cu mir vine la Mântuitorul cu esența iubirii, care e mai mult decât un simplu ulei. Uleiul de nard curat este uleiul cu care erau unși regii atunci când erau încoronați. Este o metaforă a iubirii neprețuite, în care nimic nu e „prea mult” ca să facem pentru celălalt. Am da orice ca să fim cu el, să îi fim aproape, să îi fie bine, să „îl odihnim”. Apoi, când iubirea se domolește (ca să nu spun că se ofilește), uităm că eram odată în stare să mergem până în pânzele albe (adică până la moarte) pentru cel/cea iubit/ă. Mai degrabă mergem la divorț (poate astea sunt „pânzele albe”?!). Iubirea aceasta plafonată este ca și untdelemnul din candelele fecioarelor neînțelepte (despre care s-a făcut citire la denia de luni seara). Fără candele aprinse, Mirele le-a spus „nu vă cunosc pe voi”. Când se termină uleiul din candela iubirii, apare înstrăinarea, distanța; devenim de nerecunoscut. Paradoxal (sau nu), ni se pare că nu mai avem ce să cunoaștem la celălalt, că îl știm. Este autosuficiența, lipsa de curiozitate, lipsa de interes. Dezamăgirea, poate. Și vânzarea ieftină, ca Iuda. Poate nu chiar cu bani, dar prin bârfă, denigrare, minimizare. Îl considerăm pe celălalt „de doi bani”.

Revenind la femeia de la picioarele Mântuitorului, am putea cădea foarte ușor în a normaliza această iubire pentru că El era acolo, de față. I-a făcut mult bine, normal ca ea să se întoarcă înspre El cu multă iubire. Dar modelul acesta nu se referă doar la iubirea față de Om, ci și la iubirea mistică față de Dumnezeu pe care noi o putem trăi aici și acum. Acest model de iubire nu este doar „o amintire” pe care o rememorăm în fiecare an, în Săptămâna Mare. Este o realitate la care El ne cheamă și doar pentru că nu înțelegem și nu auzim, nu știm ce ne lipsește.

Îmi place suspinul fericitului Augustin:

„Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă, târziu te-am iubit! 
Căci iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. 
Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, 
și în urâțenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. 
Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! 
Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat 
dacă nu ar fi existat în tine. 
M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipătul tău surzenia mea! 
Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! 
Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, 
ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! 
M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta!” (Confesiuni, Cartea a X-a, cap. XXVII)

---

*Mereu mă uimesc femeile biblice! Nu este una să zici că e liniștită, la locul ei, conformându-se unei condiții umile la am fost îmbiați(-te) să ne raliem. De fapt, există o astfel de femeie: Marta (Luca 10, 38-42). Și, dimpotrivă, dacă ar fi să ne uităm cum se raportează Mântuitorul la „femeia cuminte” (aka Marta), care trebăluia de una singură ca să fie o gazdă bună, aproape că ne vine să ne scandalizăm! Îi spune că un lucru trebuie, și în niciun caz nu e acesta pe care îl face ea.

© Cristina Sturzu