Evanghelia. Reflecții psihologice
„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18, 10-14)
Cumva e atat de evidenta aceasta pilda incat parca nici nu mai ai ce zice. Cine nu isi da seama ca a te mandri chiar si cu lucrurile pe care le-ai facut bine, a nu fi recunoscator, a te compara si a-i judeca pe ceilalti sunt lucruri care nu pot nicidecum sa-ti foloseasca (pentru ca spune ca prin contrast, vamesul a plecat mai folosit la casa lui)?!
Dar daca cei doi nu ar fi doi, ci doar doua fatete ale aceluiasi om? Pe de o parte este instanta care vrea sa faca binele, sa-si „implineasca canonul”, cum se zice. Si instanta ori subpersonalitatea „vamesa”, care vicleneste, care se ocupa de castig necurat, care se imbogateste incarcand si mai mult cuantumul taxelor pe care le are de strans pentru stapanire. Vrei sa mananci pentru sanatatea trupului, instanta vamesa iti spune ca parca ai nevoie sa mananci si mai mult. Muncesti pentru asigurarea traiului cel de toate zilele, instanta vamesa iti spune ca nu e destul si iti arata tot felul de „imperative”: lucruri mai scumpe, mai multe, mai diverse; vrei sa te odihnesti, instanta vamesa iti spune ca „nu ti-ai facut somnul” daca dormi mai putin de 7 ore. Si lista poate continua cu enumerarea tuturor patimilor.
Vrednice de dispret, de altfel. Oare cati dintre noi nu ne-am regasit cand intr-o instanta, cand in alta? Si cati nu ne-am dispretuit vazandu-ne cazuti cu totul in lipsa stapanirii de sine in vreme ce ne simteam macar un pic triumfatori atunci cand am reusit sa ne pazim macar o perioada de cele numite pacat? Fariseul e omul care crede ca el e cel care se pazeste sa nu cada in pacat, e cel care „munceste” sa dobandeasca virtutile uitand ca harul lui Dumnezeu il pazeste de una si il ajuta sa se indrepte catre cealalta. Cand sunt in „fariseu”, nu am cum sa nu-mi dispretuiesc „vamesul” din mine. Poate parea de la sine inteles si ca exact asta trebuie sa facem. Si totusi, vedem in aceasta pericopa ca drumul nu e pe aici. La fel de periculos e sa-ti dispretuiesti partea care pacatuieste pe cat e sa-ti apreciezi partea ravnitoare. Te poti insela foarte usor, crezandu-te. Dar chiar si citind in acelasi capitol din Evanghelie putem vedea parcursul unui „ravnitor” autosuficient: cateva randuri mai departe e redat episodul cu dregatorul cel bogat care pe toate le pazise din tineretile sale. Desi in cazul acestuia vedem o ravna sincera, totusi se vede clar ca nu e de ajuns! Lipseste iubirea jertfelnica ce se leapada de sine, de certitudinile, de „dreptatea” sa.
Dar nici dispretul de sine nu te duce la lucrare autentica si la iubirea aproapelui. Asa cum nu te rabzi pe tine, nu-l vei putea rabda nici pe acesta. Intelegerea de sine (a nu se confunda cu indulgenta!) in neputinta, egalitatea (equanimity) in fata oscilatiilor ce balanseaza intre entuziasm si akedie cu privire la randuiala, atentia la singura tinta vrednica de urmarit va duce incet, dar sigur, la o intelepciune si o staruinta in rugaciunea „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul”. Cu gandul ca oricand pot cadea din nou fara Harul Lui, atentia constanta la El, nu la mine, ma vor tine in ceea ce de fapt conteaza: acea vigilenta continua in care nu stiu si nu evaluez unde sunt, dar stiu ca vreau sa fiu cu El si asta Il rog, sa se milostiveasca, sa nu ma alunge de la fata Lui, chiar daca poate asta as merita. In fata unei aparente departari datorate pacatului (cum Adam, pacatuind, s-a departat si s-a ascuns), miscarea mea nu mai este de ascundere, ci de cautare a Lui. Vamesul, chiar daca statea departe, era totusi in templu. Starea vamesului este o stare de infricosata cutremurare. Stiu ca nu merit sa stau in fata Ta, dar, Te rog, milostiveste-te si ma primeste! Si aceasta nu e nici mai mult, nici mai putin decat pocainta ca metanoia, intoarcere catre Dumnezeu. Am gresit, dar vin catre Tine. Ceea ce Adam a pierdut prin ascundere, atitudinea vamesului recupereaza prin expunere fara asteptari. Da, cer mila Ta, dar stiind ca nu o merit, ma las in voia judecatii Tale iubitoare. Si, straina minune, ma vad umplut de oceanul milostivirii Tale!
Acesta e primul pas de pe un drum spiritual care debuteaza cu aceasta duminica de inceput al Triodului. Si aceasta e prima lege a iubirii ce ma va ajuta sa nu ies de pe cale, desi poate, ca tanarul cel bogat, inca nu sunt pregatit sa „vand toate”. Pe aceasta am nevoie sa o invat inca de la inceputul acestui parcurs : oricat de jos as fi, oricat de indepartat, strigatul meu sa ramana: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!”
Text original: © Cristina Sturzu
Cristina Sturzu 