Evanghelia. Reflecții psihologice

În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Ştii poruncile: «Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu. (Luca 18, 18-27)

Întotdeauna mă marchează pericopa asta pentru că m-am simțit de-a lungul vieții ca acest dregător. Și de fiecare dată am văzut bogăția ca fiind unele sau altele din atașamentele mele. Pentru că bogăția nu e neapărat materială, ci poate fi și spirituală, intelectuală (și nu mă refer aici la copyright!) sau sufletească. Bogățiile acestea nu țin de starea materială. Le putem găsi la oricine, oricât de sărac ar fi. De aceea sărăcia materială nu este criteriu de acces în împărăția cerurilor. Sărăcia materială nu e o virtute în sine, la fel cum nici bogăția materială nu e un viciu în sine, un criteriu de eliminare din rai. 

Averea aceasta poate fi lucrul/persoana de care mă simt atașat, pe care îmi e greu să-l las să plece din inima mea. O relație care nu mă împlinește sau, uneori, este chiar nepotrivită. Știu că e nepotrivită ori nu e momentul pentru ea și totuși îmi e greu să-i dau drumul, pentru că, la acel moment, e „bogăția” de care e lipită inima mea (Ps. 61, 10). E lucrul care mă face să strălucesc, să învii, să fiu „eu”. Alteori, e „comoara” (Lc. 12, 34; Mt. 6, 21) mea, sursa percepută a bucuriei, a împlinirii. 

„Averea” pot fi, în limbaj psihologic, credințele pe care le am cu privire la felul în care ar trebui să stea lucrurile. Rămân atașat de felul în care cred că ar trebui să fie relația sau persoana cu care sunt în relație. Felul în care ar trebui să fie lumea, politicienii, copiii, prietenii. 

Rezultatul acestor atașamente este că, deși par că mă îmbogățesc, rămân sărăcit. Ceea ce pare că m-ar putea bucura, de fapt mă stoarce de energie. Mirajul atrage către sine călătorii obosiți, care, îndreptându-se în direcții amăgitoare, sfârșesc sleiți de resurse. 

Mântuitorul îi spune tânărului să vândă această avere mincinoasă. Să o valorifice, adică. Nu spune să o lase la vreo organizație de binefacere, să se ocupe aceia de ea. Dimpotrivă. Să o vândă și să împartă săracilor contravaloarea. Psihologic vorbind, o credință pe care o (mai) am este pentru că mi-a folosit la un moment dat. Sau a folosit cuiva dinaintea mea și de aceea mi-a și transmis-o. Ea a constituit la un moment dat o valoare. Și ce am de făcut este să recunosc această valoare. Să admit că acea credință (mi-)a folosit. Sau, ca să folosesc metafora de mai sus a relației, persoana nepotrivită de care m-am atașat a provocat la un moment dat dezvăluirea unei valori ce zăcea prăfuită în cotloanele rutinate ale ființei mele. Sau a devoalat tocmai faptul că ce era înainte de apariția ei nu mai avea viață, deși nu eram conștient de asta, și trăiam într-o relație inconștientă, conectată la aparate. Am nevoie să recunosc valoarea acestei relații, așa nepotrivite cum e ea. Dar, să nu rămân acolo. Să nu rămân atașat. Ea mi-a arătat niște resurse, dar acestea erau în mine. Comoara era „în ceruri”. 

În alt loc din Biblie spune „Pune-ţi comoara ta întru poruncile Celui Preaînalt şi-ţi va folosi mai mult decât aurul.” (Is. Sir. 29, 14) Dumnezeu nu se contrazice pe Sine. Dacă pune o poruncă, urmarea acesteia (sau urmarea lui Hristos, după cum spune în pericopa de mai sus) și nu a părerii (unei realități construite prin cuvinte, cum ar sugera perspectivele postmoderne), ori a vreunei recompense imediate, va conduce (imediat, nu după moarte!) către resurse infinit superioare. Fiind ființe sociale, faptul că prezența unei persoane ajută la potențarea unor calități de care nu eram conștient anterior mă poate îndrepta spre concluzia că acea persoană ar fi sursa calităților pe care le-am descoperit, și crezând asta eu îmi dau din putere, dar, mai mult, mă dez-integrez. Recuperându-mi resursele, conștientizând că sunt „ale mele”, că persoana aceea a fost factor care a favorizat revelarea, nu „nașterea” lor, eu mă pot recupera și rămâne îmbogățit chiar și după încheierea relației. Îmi voi păstra integritatea, cu alte cuvinte.

Urmarea lui Hristos presupune integritate. El zice „apoi vino de urmează Mie”. El Însuși este Întregul. Este un demers greu pentru noi, recuperarea integrității. Dobândirea asemănării cu El (în integritate), urmarea Lui. De aceea și încheie spunând că „cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”. Intrând cu El în relație autentică (pe cât putem), devenim asemenea Lui, dobândim integritate, cuprinzând tot Omul.