Granița dintre ani este o perioadă în care ne gândim la ce a fost, evaluăm, concluzionăm și pregătim o nouă etapă de viață ce începe, convențional, la 1 ianuarie. Vă propun în articolul ce urmează să ne oprim. Să ne oprim un pic și să respirăm, cu Domnul. ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Creștinul e chemat în fiecare clipă să pună început bun. Apostolul Pavel spune să ne rugăm neîncetat. Începutul bun pe care avem a-l pune în orice clipă este această permanentă reconectare cu Dumnezeu.

Ce-ți dorești pentru anul care vine? Ce-ți dorești cu adevărat în viață?

Sunt câteva realități ale vieții noastre care au legătură specială cu începuturile și asupra cărora aș vrea să mă opresc în parcursul acestui articol. Una dintre ele este așteptarea. Alta, răbdarea. Alta, angajarea, iar ultima, dar nu cea din urmă, e sensul. Acestea sunt ingredientele unui bun start și avem nevoie să le procurăm așa cum o gospodină pricepută își procură cele necesare încă înainte de a se apuca de prepararea prăjiturii.

O perioadă nouă a vieții noastre începe când ne propunem noi lucruri.  Și e bine să ne propunem, să avem o viziune cu privire la ceea ce urmează. Nu e vorba de o înainte-vedere, nu e obligatoriu vorba de planuri (despre care umblă expresia că ar râde Dumnezeu de ele). În noi se naște o dorință ca o chemare: să-mi schimb locul de muncă; să caut altă casă; să merg la mănăstire; să mă căsătoresc; să plec în alt oraș; să emigrez; să mă apuc de o școală; să mă las de fumat; să mă apuc de antrenament; să țin o dietă. Ce se întâmplă cu această dorință? Dacă ești un om obișnuit, această dorință te pune în mișcare: cauți la modul propriu, te interesezi, aduni informații pentru a lua cea mai bună decizie. După cum ți-i felul, ești mai rapid sau mai încet. Dar etapa e aceeași: etapa de suflecat mânecile și trecut la treabă.

Vremurile în care trăim sunt caracterizate în mare parte de viteză și de un fel de fatalitate. Suntem într-o permanentă alergare către nicăieri, în această roată de hamster care este viața noastră. Iar motivul principal pentru care se întâmplă aceasta este acela că nu avem timp să ne dorim lucrurile către avem chemare. Nu am fost învățați să ascultăm chemarea. Nu am fost învățați să ne oprim și să ascultăm. Ne e frică de liniște, de ce ar putea ascunde ea.

Ca să putem asculta, avem nevoie să învățăm să așteptăm. Atunci când apare dorința, e nevoie de o perioadă de gestație. Așa cum pruncul petrece 9 luni în pântecele mamei până la maturizarea necesară nașterii, o dorință are nevoie să se maturizeze înaintea lui Dumnezeu. Să prindă contur conform planului Său. Păi ce nevoie de maturizare ar putea avea dorința de a mă lăsa de fumat, spre exemplu?, ați putea întreba. Doar e o dorință bună, plăcută lui Dumnezeu. Și totuși e nevoie. Pentru că a fuma nu reprezintă doar un gest de care să mă las. Este vorba despre un întreg context. Este vorba despre mine, cel care fumează, care, deși poate că am dorința de a mă lăsa de fumat, încă nu pot să-mi asum pierderea acelui context. Și am nevoie să îmi iau dorința și să o așez înaintea lui Dumnezeu, așteptând în tăcere ca El să dea binecuvântarea. Pentru că, la fel, dacă sunt om obișnuit, nu voi putea aștepta în tăcere. Voi căuta sfaturi, cuvinte ale specialiștilor, care să îmi arate cum se împlinește dorința, iar acestea diluează așteptarea pe de o parte, iar pe de altă parte mă țin în roata de hamster. Mă scot din așteptarea în prezența lui Dumnezeu.

De unde se vede că mai înainte de a deprinde lucrarea așteptării, am nevoie să mă învăț răbdarea. Aceasta presupune a accepta tensiunea pe care o resimt atunci când apare dorința, impulsul care mă mișcă de obicei spre împlinirea imediată a ei. Oricât de elevată ar fi această dorință, am nevoie să învăț a o duce cu stăpânire de sine și a o așeza înaintea lui Dumnezeu ca pe o ofrandă, fără a mă atinge de ea. „Doamne, pun la picioarele Tale dorința mea de a-mi schimba serviciul. Sunt pregătit să accept tensiunea pe care o simt, care m-ar face să vorbesc urât despre actualul serviciu, sau cea care m-ar așeza în fața calculatorului să trimit CV-uri. Stau cu Tine, așteptând să-mi spui când e momentul să acționez. Stau cu Tine, în tăcere.” Aceste cuvinte pe care tocmai le-ați citit implică o angajare. Eu sunt angajat în relație cu Dumnezeu. Vreau ca dorința mea să fie după planul Lui pentru mine. „Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.” (Efeseni 2, 10)

Nu știu cât v-ați gândit până acum că realizarea unei dorințe presupune o angajare în relație cu Dumnezeu. Ne gândim deseori la „a face voia lui Dumnezeu”. Întrebăm dacă e voia Lui să ne căsătorim cu o persoană sau alta, dacă să mergem la mănăstire sau să rămânem în lume și încercăm să-L facem responsabil de alegerile noastre „așa a vrut Dumnezeu!” mai ales când alegerile respective nu au rezultatul așteptat. Însă la această angajare personală, la această asumare cu responsabilitate ne gândim mai rar. De multe ori cerem cuvânt de la duhovnic, însă nu pentru a primi răspuns cu asumare, ci pentru a avea pe cine da vina când iese altfel decât ne așteptam: pe duhovnic, deci pe Dumnezeu. Ne ascundem după îndrumarea duhovnicului chiar lipsa de asumare a responsabilității, într-o viețuire pasivă, inconștientă, în roata de hamster mai sus amintită. Creștinul din lume are nevoie să meargă la duhovnic după această perioadă de așteptare. Merg la el cu acest gând pe care l-am primit, spre binecuvântare. Cuvântul duhovnicului este cel care întărește asumarea lucrării de împlinire a dorinței sau, dimpotrivă, îmi atrage atenția că ceva nu e potrivit. Este o deosebire în lucrarea aceasta duhovnicească a creștinului din lume față de cea a monahului, al cărui vot este ascultarea. Monahul e chemat să lase la poarta mănăstirii dorințele personale. Dar această distincție ar face subiectul unui alt articol.

Această angajare personală cu Dumnezeu vine din și ne conduce către sensul acelei dorințe. O dorință fără sens este un moft. Se naște de la periferia simțurilor noastre fizice, mentale sau emoționale. Când sunt angajat în relație cu Dumnezeu, viața mea capătă sens, dat de El, în planul Lui. Sensul pentru care apare acea dorință este din altă parte decât doar propria mea persoană. E semnul conlucrării mele cu Dumnezeu. Eu voi simți chemarea mea, particulară, făcută de Dumnezeu, către mine personal, în acest moment. Voi deveni mădular activ în trupul Bisericii. Voi ști că ceea ce am de făcut este important, chiar dacă va fi vorba de spălat niște vase.

Privite în această perspectivă, dorințele noastre arată o importanță ontologică. Iar împlinirea lor se ridică de la simple rezoluții dictate de necesitățile momentului, slujind mai ales slavei deșarte, la împlinirea voii lui Dumnezeu, arătând slava Lui.

Sensul meu, încet, devine întruparea voii Lui. Angajarea mea, devine lucrarea chemării particulare pe care o are pentru mine. Răbdarea mea ajunge să fie suportarea tensiunii de a nu-I simți Prezența. Așteptarea mea este moment de binecuvântată împărtășire. Dorința mea se îndreaptă ușor, ușor, către a nu mai trăi eu, ci Hristos să trăiască în mine.

La care vă doresc să puneți început bun, pentru a ajunge pe cât vă este cu putință încă din prima oră a acestui nou an. (© articol original apărut în revista „Foaia Sfântul Apostol Iacob”, a Episcopiei Otodoxe Române a Spaniei și Portugaliei)

Photo by freestocks.org on Pexels.com