„Urăsc cearta!”

Este o expresie pe care am auzit-o de multe ori și pe care am și crezut-o la un moment dat. Ce bine să auzi că cineva urăște cearta! După o copilărie și o adolescență trăite în schimburi urâte și sonore de replici în cel mai bun caz, violență și agresiune în cel mai rău, multe persoane își proiectează relațiile ideale în… liniște. Nu e de mirare că ne așteptăm uneori de la partenerul de cuplu sau chiar și de la prieteni să ne înțelegem dintr-o privire, să ne ghicim gândurile și, de ce nu, să fim „într-un gând”. Ascultăm povestea nefericită a copilăriei lui despre conflictele interminabile din casă și ne bucurăm să auzim de la celălalt că „cel mai mult urăsc să mă cert!” – semnul că ”alesul” sigur nu e „ca tata”, căci pe el îl auzeam mai mult urlând.

 

Despre ce vorbește această informație pe care o primim? Ne învață despre un lucru: partenerul nu știe să gestioneze emoțiile negative care apar în cuplu ca urmare a unor opinii, atitudini, perspective diferite care apar la un moment dat între două persoane. Ne arată că atunci când vor apărea tensiuni în cuplu – și e normal să apară: întotdeauna va exista o greșeala din partea unuia sau a celuilalt – partenerul nostru care cel mai mult urăște cearta de fapt va evita o confruntare. Și dacă acest criteriu cântărește atât de mult pentru mine, s-ar putea ca eu însăm/însumi să fiu o persoană care evită confruntarea.

Evitarea confruntărilor este o sursă insidioasă de frustrare

Eu nu-mi comunic nemulțumirile ca să nu-l supăr, el nu-și comunică nemulțumirea ca să persoanele care urasc ceartanu se certe. Comunicarea noastră este ambiguă de cele mai multe ori, iar sentimentele negative care se adună, din nefericire nu se vor elimina de la sine. De la probleme minore, cum ar fi a uita de o întâlnire programată, la unele mai mari, ca infidelitatea, de la probleme cauzate de boli, la cele cu privire la creșterea copiilor, există sute de situații care necesită o abordare deschisă, de la egal la egal, în care lucrurile să fie puse înainte și gestionate cu respect și iubire față de celălalt.

Persoanele care urăsc cearta pornesc de la premisa că acolo unde există iubire nu există neînțelegere. Sau, o altă premisă, „dacă m-ai iubi, nu mi-ai greși”. Cumva, pentru ele orice lucru care se întâmplă altfel decât e așteptat este perceput ca o amenințare la adresa iubirii, a respectului (deci presupune o pierdere) și produce teamă, care va duce la furie… care trebuie înăbușită, nu-i așa? Pentru a nu ajunge la ceartă! Da, teoretic știm că suntem oameni, că greșim. Practic, nu putem accepta acest lucru. Dacă nu mă credeți, priviți orice emisiune de știri. Nu putem accepta nici la copiii noștri greșeala. Suntem crescuți să credem că am putea să nu greșim și tindem nevrotic spre asta. Iar când celălalt greșește față de noi, o luăm ca pe un afront personal.

Datorită faptului că au considerat cearta ca fiind sursa problemelor părinților, unele persoane ajung să se autoblameze în momentul în care apare nemulțumirea. Să se resemneze, „ca să nu ajungă ca tata/mama”. Evitând confruntarea și neștiind ce să facă apoi cu acele sentimente de frustrare ce devin din ce în ce mai puternice, pot ajunge să le anestezieze în comportamente adictive, „să le înece în alcool”. Tot din rândul evitanților sunt acele persoane care „țin în ele” iar în cele din urmă explodează, „spunând tot” înainte de despărțire. Iar dacă nu se vor despărți, ci doar vor stârni în celălalt revărsarea șuvoiului de resentimente stăpânite până atunci, frica lor cea mai mare se va adeveri: cearta izbucnește, cei doi își spun acum tot ce au ținut la păstrare, apoi, dacă daunele nu sunt prea mari, se întâmplă împăcarea și partenerii pornesc într-un nou ciclu al păcii. Este „dragostea cu năbădăi”, despre care ați auzit probabil.

Reglare a limitelor vs. ceartă

Am auzit odată pe cineva spunând că mai periculos pentru un cuplu e să nu aibă „de ce se certa”. De ce? Aceasta înseamnă că nu mai există intimitate, nu mai există atingere, nu mai au „teritoriu de dispută”, ci partenerii s-au înstrăinat, relația s-a răcit, e pe moarte, sau, mai grav, ținută în viață „de aparate” (avem copii, stăm împreună de dragul lor!). Pentru că da, greșelile, opiniile diferite, atitudinile diverse sunt tot atâtea prilejuri de reglare a limitelor, atât în cuplu, cât și în oricare alte relații interumane. „Asta nu îmi place”. „Când te porți așa, mă doare”. „Contam pe ajutorul tău”.

greselile reglare a limitelorAceastă reglare a limitelor se face (cum altfel?!) prin comunicare. Clară și cu atenție la clarificare („spui că abia aștepți să vorbești cu mine, dar observ că nu reușești să găsești un timp”), fără a face presupuneri că partenerul ghicește gândurile sau că tu le ghicești pe ale lui („nu pot ieși acum, îmi este rău”, nu „nu ai văzut că îmi e rău?”),  explicând ce dorești sau ai nevoie (chiar dacă ai mai explicat o dată), fără a lua lucrurile personal (și, de asemenea, evitând etichetarea).

„Soarele să nu apună peste mânia voastră”*

Ce face o relație să aibă mai multe șanse nu este lipsa confruntărilor sau a certurilor, ci mai ales atenția la împăcare. A cere iertare, a asuma greșeala nu sunt acte de slăbiciune ci necesită multă putere și noblețe a sufletului. În familiile de origine poate că greșelile erau sancționate foarte sever, iar acest lucru ne face uneori chiar și când suntem adulți să considerăm că „oamenii puternici nu greșesc și nu recunosc că au greșit”. Am observat uneori la persoane adulte că atunci când sunt confruntate cu greșeala „prinse cu mâța în sac”, capătă pe loc o mină de copil care are tendința de a se desvinovăți irațional. Parcă vezi copilul acela care spune „a venit pisica și a dat peste cană și a răsturnat-o”.

Uneori, furia pe greșeala celuilalt arată frica de propria greșeală, frica de a ne vedea în umanitatea noastră de ființe care greșesc și… trăiesc totuși. Greșesc și totuși sunt oameni de valoare. Este o schimbare pe care avem nevoie să o facem în inima noastră, să separăm omul de faptele sale și să acceptăm că un om merită respect și iubire chiar și atunci când greșește. Atât tu, cel care îmi greșești, dar mai ales eu, chiar dacă am greșit.

 

(*Efeseni 4, 26)

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s