Inspirația pentru această postare mi-a venit dintr-o postare a unei persoane dragi sufletului meu, Roxana Pașalău, freelancer la Rocks – Savvy Marketer, pentru că a dat glas unor gânduri care probabil că au atins pe mulți dintre noi și, bineînțeles, nici eu nu fac excepție.
Cu privire la inflația de coach / terapeuți de toate orientările. Sunt sute de terapii și milioane de cărți, iar acum mii de terapeuți mai mult sau mai puțin acreditați. Și milioane de clienți. Încerc să creionez perspectiva mea asupra subiectului. Disclamer, ca la filme, orice asemănare cu persoane sau fapte reale e pur întâmplătoare. Nu am vizat pe cineva anume.
Clientul
Un gând, mai întâi, despre clienți. Dincolo de dorința de a-și îmbunătăți calitatea vieții (normală până la urmă, cu toții ne dorim asta) lucrând și pe planul psiho-somato-emoțional și relațional, nu doar în cel material, un posibil răspuns ar putea fi observația că se văd în lumea de azi copiii de ieri care „nu au ascultat de părinți” (pentru că… de toate! Aș putea da încă un articol despre motivele pentru care mulți dintre copiii de ieri n-au ascultat de părinții lor). „Ascultarea” față de părinți este ea însăși o etapă, un travaliu care te ajută să fii mai asumat și mai independent atunci când crești. Când nu asculți/nu ai de cine asculta la vârsta copilăriei poți ajunge, ca adult, să cauți autoritate. Și nu rareori poți plasa autoritatea acolo unde nu îi e locul. Apoi, mă gândesc la părinții cărora le-a fost frică „să nu traumatizeze copilul” sau pur și simplu nu au avut timp, fiind preocupați pentru viitorul lor, și nu le-au fost model copiilor, nu le-au fost suport, nu i-au învățat, mai pe scurt. În al treilea rând, profesorii care și-au abandonat calitatea de formatori de caracter (din nou, nu intru în amănunte cum de s-a ajuns la asta) și s-au redus/au fost reduși la furnizori de informații (o atitudine păguboasă pe termen lung, pentru că „informații găsești peste tot”, dar nu peste tot găsești oameni de calitate, care să-ți fie cu adevărat model). Deci perspectiva este sistemică.
Acei copii au ajuns azi adulți care caută în jurul lor să învețe, să fie învățați, să fie ghidați în lucruri care odată erau „la mintea cocoșului” sau făceau parte din bagajul de informații de nivel de învățământ preuniversitar, iar ca dezvoltare în viață, deprinderi care se formau până în 20 de ani (cel mult). Învățarea continuă este bună-foarte, nimic de obiectat. Dar fără o bază (valoroasă) care să te ajute să discerni între informații de calitate și informații mai generale, uneori poate că nici măcar prea acurate, poți cădea victimă unori epigoni fără substanță.
Nu mai vorbesc despre cei care caută rezolvări magice, peste noapte, ca viața să fie cum le-o preziceau înaintașii: „vreau ca tu să nu suferi”. Și ce caută este „cum să nu sufere”, ceea ce din start e o premisă greșită. Pentru că orice viață și orice lucrare e însoțită de partea ei de disconfort aka suferință. Pe cale de consecință, multe persoane ajung să rămână culegători-de-informații: văd un webinar pe traumă: parcă am și eu o traumă; văd un terapeut care lucrează cu o credință: parcă am și eu acea credință; văd pe cineva care mă învață că ființa mea e împărțită în mai multe părți – uau! așa ceva n-am știut… și tot așa, ajung să devin foarte cunoscător în ce spun unii (adică să am un dulap plin de certificate de participare la zeci de așa-zis domenii specifice, când, până la urmă, nimeni nu mai inventează roata!) și nu mă urnesc în a trăi cele ale zilei și a rezolva problemele pe măsură ce mă confrunt cu ele. Cu puțină investiție, poți găsi pe cineva avizat care să-ți predea un curs despre ceea ce te interesează, nu e problemă. Dar să fie interesul tău ingenuu, nu doar „o ocazie” apărută la „sponsorizate”, pe flux.
Contextul
Apoi, trendul, moda și „vibrația”. Ce se așteaptă oare de la coachi, terapeuți, psihoterapeuți, terapeuți alternativi, facilitatori, consilieri etc.? Clar, răspunsurile pot fi mult nuanțate, fiecare vine până la urmă cu propria agendă. Eu mă gândesc la „vibrația” nemulțumirii-de-viața/eu/relația-așa-cum-e-ea. Și într-un așa câmp, e normal să apară mulți falși profeți ai unor panacee-minune. Nu spun că nu ar trebui să fim nemulțumiți cu ce este. În fond, asta este unul dintre motoarele evoluției: sunt nemulțumit cu ce e, schimb ceva, ca ceea ce este să devină mai adecvat exigențelor mele. Dar în ziua de azi, de multe ori nu schimb/ nu caut un călăuzitor care să mă ajute să schimb, ci sunt nemulțumit cu ce e, deci mai particip la un curs/seminar, poate de data asta găsesc răspunsul. Și rămân acolo. Rețelele de socializare îmi mai sugerează o nemulțumire și îmi mai sugerează un curs (produs de creat venit pasiv pentru un personaj cu care probabil nu o să vorbesc niciodată). Și tot așa. Pentru că, până la urmă, „câmpul” știe că eu-nu-vreau-să-sufăr, adică să trec, împreună cu cineva asumat, unu-la-unu, printr-un travaliu care ar însemna cu adevărat schimbarea, ci doar să mai aflu ceva despre umbra traumei trecute, să mai am pe ce da vina și să se mai deschidă încă un evantai de direcții de „informații necesare”, adică alți pseudo-terapeuți, specializați în alte micro-sub-unități de terapie, care îmi vor furniza alte informații șamd.
Terapeutul
Am intrat deja în cea de a treia parte a „problemei”. (Pseudo)(psiho)terapeuții, coach-ii și inflația de furnizori de servicii de psihoterapie, sănătate și bună-stare – individuali, relaționali, financiari, de carieră etc. Mulți, „ca ciupercile după ploaie”, cum zicea cineva. Mulți care eludează sistemul (adică înscrierea în Colegiul Psihologilor cu tot ce presupune în avans, adică ani de pregătire în domeniu). Nu spun că doar faptul că ești acreditat face din tine un bun psiholog/psihoterapeut. E clar, sunt mult mai multe lucruri decât o facultate, un master și o formare de câțiva ani, apoi supervizare, până ajungi la a fi autonom ca să te facă să ajungi un psihoterapeut bun. La fel cum nu spun că toți care nu au trecut pe acolo nu sunt oameni de calitate și de ajutor autentic pentru semenii lor. Pentru că mai există și „elementul X”: harul, talentul, darul, care, uneori, chiar „suflă unde voiește” și face până și dintr-o tanti dintr-un sat pierdut de lume și fără școală o tămăduitoare autentică.
Se mai promovează ideea de a-ți valorifica propria experiență și de a o preda celorlalți și așa să câștigi bani. Clar, nici vorbit fără experiență, dar nici vorbit doar din experiența mea. Experiența unică într-un anume domeniu – să spunem, am trecut printr-o depresie – nu mă face cunoscător în „ale depresiei”, încât să-i pot învăța și pe alții. E nevoie de specializare pentru a ajunge să-i învăț pe ceilalți, pentru că eu nu cunosc „depresia”, ci „depresia mea”. Sau mindfulness. Foarte ușor devii expert în mindfulness, meditație și relaxare. Dar dacă rămâi doar la cele câteva luni de curs nu afli spre exemplu că pot fi situații specifice ale clientului în care „prea multa relaxare” nu îi face bine, dimpotrivă, îi poate dăuna. Unele dintre acestea care „se învață ușor” pot fi doar niște tehnici elementare pe care orice psihoterapeut le știe, dar dacă e psihoterapeut mai trebuie să știe și alte informații de specialitate, pe care nu le poți cuprinde doar într-o lună și care nu țin neapărat de tehnica respectivă, dar cel care predă cursul, dacă la rândul său nu are o pregătire adecvată, nu le știe. Deci supra-specializarea ar trebui să fie „supra”, adică pe o altă formare, de bază, cuprinzătoare, consistentă, și nu doar „o nișă” în care să-ți găsești culoarul pe care să mai vii cu „ceva nou”, dar tu te sprijini doar pe experiența pe care o ai la 20 de ani (nu că nu ar fi importantă, dar dacă nu e școală, măcar să fie ani de viață mai mulți!)
Vânzătorii de „produse”
Mă refer la aceia care fac din promisiunea „X care te ajută să… în viață” doar o sursă de venituri pasive personale. Adică îți vând la preț piperat și cu mult marketing… nimic, în definitiv. (Nu zic, îi admir sincer că pot face asta! Te poți îmbogăți, să faci 5000 euro/lună. 10000 euro/lună! Vino la noi, să te învățăm! Cine nu și-ar dori să scoată o cărticică de 30 de pagini, un filmuleț cu 5 pași, un webinar gratuit și să câștige așa 10000 de euro/lună? Cel puțin la nivel de wishful thinking cu toții ne-am dori. Dar mă întreb câți dintre cei care plătesc ca acela care promovează cei 10000euro/lună să-și atingă ținta de 10000euro/lună ajung chiar să facă atât? Sau 5000? Sau 3000?). Adică, revenind, vorbesc de cei care „vând” servicii de îmbunătățire a calității vieții/cursuri despre cum să devii furnizor de servicii de îmbunătățire a calității vieții (adică sisteme MLM care au ca produs serviciile respective). Și au pe tarabă servicii diverse și au o armată de lucrători care cercetează profilul clientului să vadă care este serviciul care i se potrivește, pentru a i-l întinde spre achiziție. Iar clientul confundă această cercetare cu evaluarea terapeutică. Și confundă operațiunea de vânzare-cumpărare cu psiho-educația sau cu librăria (de unde se cumpără de obicei cărți). Dar, până la urmă, dacă nu ar exista cerere, nu ar fi ofertă! Și dacă nu există cerere, există oportunitatea de a crea nevoia, în întâmpinarea căreia să vii cu oferta! Acestea sunt principii elementare de marketing. Însă aș întreba: ce este terapie în asta? Faptul că „te regăsești” în experiența cuiva, nu înseamnă că lucrezi la propria experiență decât dacă chiar lucrezi. Faptul că ai insight-ul nu înseamnă automat că faci schimbarea, decât dacă chiar o faci. Și câți dintre cei care sunt pe piață cu surle și trâmbițe sunt pregătiți să facă asta, să fie alături de tine, să te însoțească personal? Pentru că, deși orice întâlnire poate avea până la urmă valențe terapeutice (prin prisma concepției că omul este o ființă care are tendința înnăscută de a da sens lucrurilor) și chiar și o traumă (rezultată dintr-o ședință de terapie prost condusă) poate duce la creșterea rezilienței (ce nu te omoară, te întărește!), întâlnirea cu terapeutul e mai mult decât atât. Clientul psihoterapeutului nu este „cumpărător”, deși plătește (chiar scump!) pentru ședința de psihoterapie. Persoana care intră în cabinetul de psihoterapie caută siguranță, caută încredere, caută exclusivitate (în ora pe care o plătește). Are nevoie să știe că „își poate lăsa viața” în mâna psihoterapeutului. Caută profesionalism. Iar psihoterapeutul nu este învățător (decât dacă chiar este!), nu este guru. Este un profesionist pe calea clientului, care ideal ar fi nu să se caute pe sine și (re)numele lui, ci să fie deschis către client, să-l primească, să-l conțină, să fie alături de el în procesul schimbării, care cu adevărat este greu și (nu de puține ori) dureros.
***
Și totuși, cum te poți feri, ca și client, de cântecele de sirenă ale furnizorilor de servicii (pseudo)terapeutice pe drumul în care îți cauți psihoterapeutul potrivit pentru tine?
- Mai întâi, gândește-te la problema pe care vrei să o rezolvi. Dacă nu ai o problemă, nu te preocupa. Nu-ți „provoca” probleme, doar ca să participi la nu știu ce seminar care ți-a apărut în feed pentru că e gratuit și „e bine să fie acolo”, poate apar informații noi și importante. În momentul în care te expui la asta, tu de fapt ieși în afara ta, te orientezi spre exterior și pierzi din vedere ce e mai important pentru tine: tu însuți/însăți. Dacă ai o oră pe care să o petreci în fața „a ceva”, caută mai degrabă informații de la persoane cu autoritate (și nu neapărat cu notorietate de moment). Citește despre subiectul webinarului (dacă te interesează) sau ascultă un audio-book pe temă.
- Deși împotriva trendului, caută mai degrabă psihoterapeuții „clasici”, care nu-și etalează doar supra-specializarea într-o singură metodă, minune. Prin „clasic” înțeleg un psihoterapeut acreditat de Colegiul Psihologilor din România sau similar spre exemplu APA din America, ceea ce înseamnă că are o pregătire științifică la bază. Atenție că sunt mulți din cei care vin cu metode-minune care au un cv impresionant, cu zeci de participări la rândul lor la tot felul de webinarii (numindu-le specializări). Dacă nu au și formare de bază, auto-denumirea cu titulatura de (psiho)terapeut este abuzivă.
- Nu merge din webinar gratuit în webinar gratuit. Nu te ajută. În astfel de intervenții vezi doar câteva informații superficiale și de cele mai multe ori nu poți obține răspuns personal (pentru că sunt prea mulți participanți). Te împrăștii foarte mult și de fapt eviți să lucrezi. Pentru că, dacă vrei să lucrezi, e nevoie de angajament, de stăruință, de disponibilitatea de a trăi disconfortul care vine atunci când vrei să schimbi ceva, nu doar de a-ha-uri.
- Caută referințe despre terapeuți/coach la persoane care te inspiră (din viața reală, eventual). Dacă îți place evoluția cuiva pe care cunoști, întreabă dacă a fost ajutat de cineva.
Ce să faci când l-ai găsit?
- Pregătește-te să plătești (cu bani). De regulă, ședințele de psihoterapie/coaching sunt destul de scumpe. Mai sunt situații când psihoterapeuți începători practică prețuri mai mici, dar nu gândi neapărat ca la piață, să iei de unde e mai ieftin. Gândește-te că dacă ai merge la o clinică ai plăti același preț (mai scump) pentru acel serviciu, indiferent dacă serviciul de sănătate este prestat de un începător.
- Pregătește-te să plătești (cu implicare). Dacă tot ai plătit cu bani, asumă-ți lucrarea în care ai intrat. Psihoterapeutul nu e o persoană care are o baghetă magică și te transformă până la finalul ședinței sau îți transformă situația cu care ai venit. E nevoie de implicarea ta, de asumare și de perseverență în propria transformare. E nevoie să „duci greul”, să te lași lucrat de micile schimbări care duc la schimbarea finală dorită.
- Pregătește-te să lucrezi la tine. Sunt clienți care vin în terapie cu dorința de a-și schimba partenerul/-a sau alți membri ai familiei. În terapie este despre tine și despre ce ai tu de făcut. Chiar și dacă vii împreună cu familia, fiecare va avea partea lui/ei, dar este personală. Nu-ți poți propune ca și obiectiv schimbarea celuilalt.
Iar ca terapeut, cum faci față acestei inflații?
În ce privește oamenii care vin la tine, ca terapeut (și, aș putea extrapola, ca orice profesionist!)… două „vorbe de duh” mi-au călăuzit drumul profesional. Prima: fiecare terapeut are clienții lui (deci nu trebuie să-mi fac griji că mai sunt mii de alți terapeuți pe piață) și a doua: nu vin la tine clienții pe care nu îi poți duce/nu vrei să-i duci decât dacă ai și tu ceva de învățat din asta (adică, dacă cineva nu preferă să lucreze cu o anume categorie de oameni, acea categorie nu va veni să-i ceară ajutorul decât dacă el însuși – terapeutul – are ceva de luat din acea întâlnire). Să vă fie de folos!
Text original de Cristina Sturzu
Cristina Sturzu 