Arhive categorie: Întrebări și Răspunsuri

M-ai întrebat, îți răspund: Cum găsesc echilibrul?

Intrebari si raspunsuri

O întrebare pe care am primit-o suna așa: „Îmi este greu să realizez că izvorul energiei mele pornește din relația de cuplu și că ea este cetate de scăpare dar mă strădui 🙂. Uneori îmi pare că și fac prea multă cetate de scăpare din relație, adică toate ale mele le povestesc soțului și îl îngreunez. De mult mă frământă întrebarea: cum găsesc echilibrul fără a-l îngreuna pe soț cu toate problemele și frământările mele?” (A.L. Iași)

În primul rând, o mică nuanțare: izvorul energiei noastre este în altă parte 🙂. Chiar e contraindicat ca izvorul energiei noastre să fie partenerul, copiii sau alte persoane din jur. Asta ne-ar transforma în narcisici, vampiri energetici sau oricum le-am spune, dar nu ne putem dori așa ceva.

Relația de cuplu e ca un mediu în care ne putem recupera energia, în cazul în care atmosfera este benefică, dar sursa energiei, sursa vieții este Dumnezeu. Sunt vitaminele pe care le ingerăm, apa, soarele, mișcarea, frumosul, recunoștința, facerea de bine, hobby-urile, somnul etc.

hello-revival-b6YjyTEg8NQ-unsplash
Photo by Hello Revival on Unsplash

Cred că parte din întrebarea ta primește parte din răspuns din însăși această nuanțare.

Echilibrul, calea de mijloc, e mai greu de găsit dacă nu identific corect sursele de energie, sursele de sprijin real. Da, printre „atribuțiile” partenerului se numără și aceea de suport emoțional, fizic etc., dar, din nefericire, de multe ori am întâlnit credința că acesta ar fi singura sursă de suport: „lumea mea”, „universul meu”, „soarele meu”, iar ceea ce în momentul de început al relației ne place – o anume fuziune specifică, normală, în care această dependență este resimțită ca plăcută, în care fiecare dintre cei doi sunt foarte disponibili unul față de celălalt – în mai mult sau mai puțină vreme se poate transforma în presiune pentru parteneri dacă ei nu se reorientează pentru a se alimenta cu energie și a găsi și alte resurse (cea mai la îndemână și mai de ajutor fiind Dumnezeu).

Dar să revin la frământările și problemele care sunt reale.

Ce ajută în acest caz. Câteva sugestii:

1. Prima dintre ele, este normalizarea. E normal să ai nevoie să te sfătuiești cu cineva, sau măcar să împărtășești problemele. Ai nevoie să îl simți că face parte din ceea ce formează familia voastră. Se acumulează frustrări, tensiuni în cuplu. Ai nevoie să le comunici. Și aș deschide aici o paranteză: dacă partenerul nu este disponibil, de multe ori ne îndreptăm spre o prietenă, spre părinții noștri, iar mai târziu, atunci când cresc, ne putem îndrepta către copii. Acestea sunt comportamente pe care noi, oamenii, le-am practicat dintotdeauna. Dar nu le-aș numi comportamentele cele mai fericite pentru că, în loc să rezolve problemele și frământările, de regulă, dacă părinții sau prietenii nu știu să păstreze o anume echidistanță (și de cele mai multe ori nu vor ști, prin natura relației pe care o aveți!), ceea ce se va întâmpla mai departe se numește triangulare. Ceea ce la început era o nevoie normală de împărtășire, abordată în acest fel, va naște o luptă în care partenerul va deveni „problema”, iar tu cu respectivul aliat veți coaliza să o „rezolvați”. Închid paranteza.

2. După normalizare, urmează negocierea. Negociați timp de comunicare, nivel de implicare. Ai în vedere că partenerul, în mod normal (adică dacă nu are anumite tulburări de ordin psihic sau dacă nu este la rândul său frustrat/supărat pe tine), nu își dorește să-ți aducă suferință. Nu își propune să te supere. Este ceva simplu. Nu este tu și nu mai este la începutul relației. Nu îți simte nevoia. De aceea va fi necesar ca tu să-ți asumi responsabilitatea pentru împlinirea nevoii tale, primind-o, comunicând-o lui și negociind nivelul de implicare, căutând alte resurse dacă e cazul (ca o continuare la paranteza de mai sus, apropo de persoana la care poți apela, aceasta va fi cineva care știi că poate fi echidistant, care nu ia partea niciunuia dintre voi; poate fi Dumnezeu sau un specialist – preot, terapeut, consilier etc). În funcție de timpul negociat, sintetizează, selectează ceea ce ai de spus, comunică, dar nu aștepta ca el să fie containerul pentru gunoiul tău emoțional.

3. Respectă ce ați negociat sau renegociază până ajungi la termeni pe care îi poți respecta. Pentru aceasta, e nevoie să te cunoști pe tine:

  • să îți înveți stilul de gestionare a problemelor/coping (și să vezi în ce fel e diferit de al partenerului – unele persoane se panichează mai repede, altele sunt mai mult în negare, altele sunt mai calme și calculate etc – important e să nu cazi în judecată, ci mai degrabă primești că sunteți diferiți și să vezi cum te poți plia pe asta),
  • să știi că aveți nevoie, fiecare dintre voi, de spațiu personal. Mai ales în perioadele mai grele, cu stres puternic (ca și acum, prilejuită de pandemia COVID-19), putem avea tendința să ne agățăm de celălalt. Dar chiar și acum (mai ales dacă stăm mai mult împreună), e nevoie să știm despre nevoia asta.
  • să știi că e normal, ok să ai emoții „rele” – furie, frică, tristețe. Și le poți comunica. Dar mai întâi ventilează-le. Acordă-ți „sesiuni private” de eliberare a emoției, fără martori implicați, fără a te răni pe tine sau pe alții. Respectă-ți darul de a simți emoții, admite că le ai, simte-le și apoi eliberează-le în manieră nedistructivă – prin spus (vorbind „singură” sau „cu Dumnezeu”), scris (o scrisoare – care poate fi adresată lui Dumnezeu, dacă crezi în El – în care să mărturisești acea emoție și cauza ei; dacă nu crezi, doar enunță emoția „simt furie/tristețe/anxietate/frică pentru că…” E foarte folositor un jurnal al emoțiilor). Încredințează-le apoi lui Dumnezeu și roagă-L să le înlocuiască cu iubire.
  • dacă nu ați învățat până acum, să discutați care e o modalitate concretă în care te poate ajuta partenerul atunci când „cazi”. Ce te-ar ajuta să facă, să îți spună.

Sper că acest răspuns îți este de folos. Curaj și încredere, mai ales în această perioadă!

Cu drag mult, Cristina S.

M-ai întrebat, îți răspund: Cum să petrecem timp de calitate când nu avem timp?

În seminariile tale vorbești despre faptul că avem nevoie să petrecem timp de calitate cu partenerul. Să nIntrebari si raspunsuriu uităm să ne conectăm. Recunosc că îmi este foarte greu să fac asta, de vreme ce atât eu, cât și soțul, petrecem foarte mult timp în afara casei, fiind amândoi la serviciu mai toată ziua, iar seara abia mai reușim să stăm un pic cu copiii. Când să mai reușim să ne întâlnim și cum să vorbim și despre altceva decât lucrurile stringente, care trebuie rezolvate, referitoare la cele casnice ori copii? (GG, Iași)

Este o întrebare minunată și o situație cu care ne-am confruntat și eu cu soțul meu de-a lungul căsniciei noastre. Până la urmă, răspunsul este simplu: „Îl programezi!”

Presați de problemele vieții, avem tendința de a abandona lucrurile care „nu țipă”, cum ar fi preocuparea pentru propria sănătate / odihnă, obiectivele de dezvoltare personală, timpul petrecut cu partenerul. La un seminar am propus participanților și îți propun și ție să te gândești și să te vizualizezi peste cinci ani: Cum va arăta căsnicia ta? Cum te vei simți tu în căsnicie, cu partenerul? Care va fi starea voastră sufletească?

taylor-hernandez-NK-N6coeI5Y-unsplash
Photo by taylor hernandez on Unsplash

Dacă ești ca majoritatea, vei răspunde și tu „De unde să știu ce va fi până atunci?” Ce vreau să subliniez este faptul că a ne gândi la calitatea căsniciei este un lucru pe care îl considerăm prea mult dependent de celălalt, de „soartă”, sau de „ce dă Dumnezeu” și prea puțin un rezultat al angajamentului personal, al implicării intenționale în a avea o relație maritală care să ne placă. Iar acest lucru se întâmplă și pentru că nu avem o viziune cu privire la relația noastră. Deși poate părea cea mai „independentă” parte a vieții noastre, în sensul că, fiind o relație între doi adulți responsabili, am putea considera că va merge „de la sine”, „pentru că ne iubim”, totuși, dacă vrem să dăinuiască multă vreme (până când moartea ne va despărți?!?), să creștem și să ne dezvoltăm în ea, alături de partener, este mare nevoie să o abordăm cu toată seriozitatea și atenția și să credem că e de lucru la ea așa cum e de lucru la orice întreprindere pe care o facem, că este ea creșterea unui copil sau un proiect la serviciu.

Pentru a găsi timp și pentru a-l face să fie „de calitate”, avem nevoie să răspundem la marele „DE CE?”. De ce să reușesc „să mă întâlnesc și să vorbesc și altceva decât lucrurile stringente care trebuie rezolvate referitoare la cele casnice și la copii?” Sau, cum îmi mai place mie să întreb, „ca să ce?”

Pornind de la răspunsul la această întrebare, vei găsi și motivația de a face din calitatea relației voastre o prioritate. Și, devenind o prioritate, vei programa acele întâlniri. Nu ți-ai permite să lipsești sau să întârzii la o programare la medic, nu? La fel, nu-ți vei permite să lipsești de la întâlnire, atunci când sănătatea relației tale va fi măcar la fel de importantă ca sănătatea fizică.

neonbrand-n2VvngfbXtU-unsplash
Photo by NeONBRAND on Unsplash

Trei sunt dimensiunile de avut în vedere: prima, că o întâlnire cu soțul nu trebuie să fie ceva greu de făcut. Dacă îți propui să mergeți împreună într-un city break la Roma, cu siguranță îți va fi foarte greu să faci demersurile necesare și vei avea tendința să amâni. Întâlnirea trebuie să fie „la îndemână”. Poate fi și drumul de dimineață pe care-l petreceți împreună în mașină, către serviciu. Sau statul în stația de autobuz. Uneori sunt suficiente și 10 de minute pentru reconectare. Dar, pentru întâlnirea intențională, măcar o dată pe lună, o ieșire într-un parc sau la un ceai poate fi programată și adăugată în calendarul ambilor parteneri.

A doua dimensiune este cea a subiectelor abordate. Dacă mintea ta se învârte între serviciu-casă-copii, la o întâlnire de 30 de minute va fi greu să te gândești la un subiect pe care să-l abordezi. Așa încât, deschide o notă în telefon și notează subiecte care îți vin în minte: subiecte pe marginea cărora vă plăcea să discutați când erați la începutul relației; o carte/un film despre care ai auzit; o amintire frumoasă a unei situații pe care ați trăit-o împreună; o idee de week-end sau de vacanță. Lasă lista deschisă. De asemenea, la sfârșitul întâlnirii poți stabili împreună cu partenerul un subiect pentru întâlnirea următoare. Și ai nevoie de determinare să nu permiți inferența subiectelor din cercul domestic spre care veți avea tendința să alunecați. De asemenea, nu lăsa să intervină nici subiectele sensibile, pe marginea cărora știi că ajungeți inevitabil la ceartă când le abordați. Pentru discutarea acestora programați întâlniri speciale.

A treia dimensiune și poate cea mai importantă este privirea. Conectarea la nivelul privirii. Dacă nu ați mai făcut asta demult, s-ar putea să vă fie greu. Dar nu renunța. Două minute de privit ochi în ochi face cât două ore petrecute la un film. Poți căuta privirea soțului/soției și dacă nu aveți cele două minute. O clipă în care să vă priviți și să ajungeți „pe aceeași pagină”.

Cu adevărat, viața poate fi trepidantă. Dar relația ta de cuplu poate fi „cetatea de scăpare”, locul în care îți recuperezi energia și în care te regăsești după greul zilei.

© Cristina Sturzu