O întrebare pe care am primit-o suna așa: „Îmi este greu să realizez că izvorul energiei mele pornește din relația de cuplu și că ea este cetate de scăpare dar mă strădui 🙂. Uneori îmi pare că și fac prea multă cetate de scăpare din relație, adică toate ale mele le povestesc soțului și îl îngreunez. De mult mă frământă întrebarea: cum găsesc echilibrul fără a-l îngreuna pe soț cu toate problemele și frământările mele?” (A.L. Iași)

În primul rând, o mică nuanțare: izvorul energiei noastre este în altă parte 🙂. Chiar e contraindicat ca izvorul energiei noastre să fie partenerul, copiii sau alte persoane din jur. Asta ne-ar transforma în narcisici, vampiri energetici sau oricum le-am spune, dar nu ne putem dori așa ceva.

Relația de cuplu e ca un mediu în care ne putem recupera energia, în cazul în care atmosfera este benefică, dar sursa energiei, sursa vieții este Dumnezeu. Sunt vitaminele pe care le ingerăm, apa, soarele, mișcarea, frumosul, recunoștința, facerea de bine, hobby-urile, somnul etc.

Cred că parte din întrebarea ta primește parte din răspuns din însăși această nuanțare.

Echilibrul, calea de mijloc, e mai greu de găsit dacă nu identific corect sursele de energie, sursele de sprijin real. Da, printre „atribuțiile” partenerului se numără și aceea de suport emoțional, fizic etc., dar, din nefericire, de multe ori am întâlnit credința că acesta ar fi singura sursă de suport: „lumea mea”, „universul meu”, „soarele meu”, iar ceea ce în momentul de început al relației ne place – o anume fuziune specifică, normală, în care această dependență este resimțită ca plăcută, în care fiecare dintre cei doi sunt foarte disponibili unul față de celălalt – în mai mult sau mai puțină vreme se poate transforma în presiune pentru parteneri dacă ei nu se reorientează pentru a se alimenta cu energie și a găsi și alte resurse (cea mai la îndemână și mai de ajutor fiind Dumnezeu).

Dar să revin la frământările și problemele care sunt reale.

Ce ajută în acest caz. Câteva sugestii:

1. Prima dintre ele, este normalizarea. E normal să ai nevoie să te sfătuiești cu cineva, sau măcar să împărtășești problemele. Ai nevoie să îl simți că face parte din ceea ce formează familia voastră. Se acumulează frustrări, tensiuni în cuplu. Ai nevoie să le comunici. Și aș deschide aici o paranteză: dacă partenerul nu este disponibil, de multe ori ne îndreptăm spre o prietenă, spre părinții noștri, iar mai târziu, atunci când cresc, ne putem îndrepta către copii. Acestea sunt comportamente pe care noi, oamenii, le-am practicat dintotdeauna. Dar nu le-aș numi comportamentele cele mai fericite pentru că, în loc să rezolve problemele și frământările, de regulă, dacă părinții sau prietenii nu știu să păstreze o anume echidistanță (și de cele mai multe ori nu vor ști, prin natura relației pe care o aveți!), ceea ce se va întâmpla mai departe se numește triangulare. Ceea ce la început era o nevoie normală de împărtășire, abordată în acest fel, va naște o luptă în care partenerul va deveni „problema”, iar tu cu respectivul aliat veți coaliza să o „rezolvați”. Închid paranteza.

2. După normalizare, urmează negocierea. Negociați timp de comunicare, nivel de implicare. Ai în vedere că partenerul, în mod normal (adică dacă nu are anumite tulburări de ordin psihic sau dacă nu este la rândul său frustrat/supărat pe tine), nu își dorește să-ți aducă suferință. Nu își propune să te supere. Este ceva simplu. Nu este tu și nu mai este la începutul relației. Nu îți simte nevoia. De aceea va fi necesar ca tu să-ți asumi responsabilitatea pentru împlinirea nevoii tale, primind-o, comunicând-o lui și negociind nivelul de implicare, căutând alte resurse dacă e cazul (ca o continuare la paranteza de mai sus, apropo de persoana la care poți apela, aceasta va fi cineva care știi că poate fi echidistant, care nu ia partea niciunuia dintre voi; poate fi Dumnezeu sau un specialist – preot, terapeut, consilier etc). În funcție de timpul negociat, sintetizează, selectează ceea ce ai de spus, comunică, dar nu aștepta ca el să fie containerul pentru gunoiul tău emoțional.

3. Respectă ce ați negociat sau renegociază până ajungi la termeni pe care îi poți respecta. Pentru aceasta, e nevoie să te cunoști pe tine:

• să îți înveți stilul de gestionare a problemelor/coping (și să vezi în ce fel e diferit de al partenerului – unele persoane se panichează mai repede, altele sunt mai mult în negare, altele sunt mai calme și calculate etc – important e să nu cazi în judecată, ci mai degrabă primești că sunteți diferiți și să vezi cum te poți plia pe asta),
• să știi că aveți nevoie, fiecare dintre voi, de spațiu personal. Mai ales în perioadele mai grele, cu stres puternic (ca și acum, prilejuită de pandemia COVID-19), putem avea tendința să ne agățăm de celălalt. Dar chiar și acum (mai ales dacă stăm mai mult împreună), e nevoie să știm despre nevoia asta.
• să știi că e normal, ok să ai emoții „rele” – furie, frică, tristețe. Și le poți comunica. Dar mai întâi ventilează-le. Acordă-ți „sesiuni private” de eliberare a emoției, fără martori implicați, fără a te răni pe tine sau pe alții. Respectă-ți darul de a simți emoții, admite că le ai, simte-le și apoi eliberează-le în manieră nedistructivă – prin spus (vorbind „singură” sau „cu Dumnezeu”), scris (o scrisoare – care poate fi adresată lui Dumnezeu, dacă crezi în El – în care să mărturisești acea emoție și cauza ei; dacă nu crezi, doar enunță emoția „simt furie/tristețe/anxietate/frică pentru că…” E foarte folositor un jurnal al emoțiilor). Încredințează-le apoi lui Dumnezeu și roagă-L să le înlocuiască cu iubire.
• dacă nu ați învățat până acum, să discutați care e o modalitate concretă în care te poate ajuta partenerul atunci când „cazi”. Ce te-ar ajuta să facă, să îți spună.

Sper că acest răspuns îți este de folos. Curaj și încredere, mai ales în această perioadă!

Cu drag mult, Cristina S.